Suntem datori să ne rugăm

Dacă rugăciunea n-ar fi fost obligatorie, atunci Duhul Sfânt nu ne-ar fi spus prin gura Sfântului Proroc David: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea” (Psalm 33,1; 102, 1-2) – Rugăciunea lui Iisus mai este numită si rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea isihastă. De asemenea, nici Dumnezeiescul Apostol Pavel – gura lui Hristos – nu ne-ar fi poruncit: „Rugati-vă neîncetat” (II Tesaloniceni 5, 17). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi, întelegem că trebuie să ne rugăm tot timpul si în orice loc, dar mai ales în Biserică si în Sfintele Mănăstiri, unde este mai puternic darul rugăciunii.

Dar, vor zice unii, cum putem să ne rugăm neîncetat, având atâtea munci grele de făcut si o singură gură si un singur cuvânt? Prea Bunul Dumnezeu, cel ce toate, cu negrăită întelepciune le-a făcut, acela din început, ne-a înzestrat cu îndoit cuvânt si îndoită gură, spre a putea împlini cele ce prin Duhul Sfânt avea să le ceară de la noi. În afară de gura trupului nostru, avem si o gură tainică, a sufletului nostru. Deci, când vorbim cu gura trupului, trebuie să ne rugăm tainic cu gura mintii. Putem să utilizăm metaniile brătară, pentru a ne ruga în acest timp cu „Rugăciunea lui Iisus”.

Dar, ne întrebăm, cum poate crestinul care vorbeste despre cele ale vietii, când mănâncă sau când doarme, cum poate el să-L laude pe Dumnezeu? La aceasta răspunde Sfântul Vasile cel Mare, că este o gură de taină a omului, lăuntrică, prin mijlocirea căreia omul devine părtas cuvântului – dătător de viată – al lui Dumnezeu, care este pâinea cea vie, care s-a pogorât din Cer. Despre această gură spune Sfântul Proroc David: „Gura mea am deschis si am aflat” (Psalm 118, 131).

Dumnezeu ne cheamă să deschidem această gură tainică pentru ca sufletul să primească hrana cea vesnică, Harul Duhului Sfânt. Dar, în afară de orice rugăciune tainică, Sfântul Isaac Sirul arată că orice gândire cu frică de Dumnezeu, orice cugetare duhovnicească, orice grijă a mintii pentru mântuire si orice muncă pe care o facem cu răbdare, smerenie si dragoste crestină, spre folosul semenilor nostri si spre slava lui Dumnezeu, este de fapt o rugăciune. El zice: „Se cuvine să cunoastem, fratilor, că orice vorbire ce se face în taină si toată grija mintii pentru Dumnezeu si toată cugetarea celor duhovnicesti, în rugăciune se preface. Ori cuvinte citite de a-i spune, ori glasuri ale gurii spre doxologia lui Dumnezeu, ori grija de mântuire în Domnul, ori închinăciuni ale trupului, ori cântare de psalmi, prin cuvântare de stihuri si altele de acest fel, prin care se face învătătura rugăciunii curate si din care se naste Dragostea fată de Dumnezeu. Este bine să stim că si simtirea de Dumnezeu, fără cuvinte, este o rugăciune”.

Când cineva munceste cu frică de Dumnezeu si spre folosul semenilor si are prezenta lui Dumnezeu în minte, unul ca acesta se află întru simtirea de Dumnezeu si este întru rugăciune. Dacă la această simtire de Dumnezeu adaugă si cuvinte (rugăciuni), atunci este asemenea cu cel care peste focul aprins mai pune lemne.

Domnul nostru Iisus Hristos este unicul mijlocitor pentru mântuirea noastră obiectivă. Numele lui a împrumutat de la Dumnezeirea Sa o putere Atotsfântă si Nemărginită.      Asadar, dacă toată munca noastră o vom face simtind prezenta lui Dumnezeu si rugându-ne Lui, atunci toată viata noastră se va preface într-o rugăciune neîncetată, plină de nădejdea si bucuria mântuirii.

Să muncim având în gura noastră „Rugăciunea lui Iisus”, în minte vederea lui Dumnezeu si să ne rugăm neîncetat, oriunde am fi. Altfel spus, să stăm cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu si să ne rugăm.

Fără rugăciune lucrătoare si muncă binecuvântată, nimeni nu poate să scape de actiunea patimilor si ale gândurilor provenite de la diavoli. Cei care se nevoiesc în ascultare la Sfintele Mănăstiri, în viata de obste, mai repede biruiesc patimile, căci prin muncă binecuvântată, răbdare si tăierea voii lor, lovesc deodată patimile si prin lovituri repetate ajung să le omoare desăvârsit. Pentru cei ce sunt în singurătate (pustie), lupta este numai cu gândul, care este tot atât de slabă în lucrarea ei, ca lovitura pricinuită de atingerea unei muste. De aceea, omorârea patimilor în singurătate se prelungeste mult timp si aproape întotdeauna ea nu este propriu-zis o omorâre, ci o amortire pe o anumită perioadă de timp, până când nevoitorul se va întâlni cu cauzele patimilor. În acest caz, patimile ca fulgerele se aprind si de nu se va trezi pustnicul cu putere mare, rugăciune si post aspru, nu va rămâne nevătămat. Iată de ce Sfintii Părinti poruncesc să biruim patimile cu post, prin lupta cu ele în viata de obste si numai după aceea să mergem în pustie.

Mirenii care vor să lupte cu patimile, vor fi ispititi de cei din casa lor, de oamenii cu care lucrează si cu care se întâlnesc. De aceea, ei trebuie să aibă un duhovnic sporit la mănăstire si să asculte de el. Astfel, fiind sub canonul duhovnicului si întărit prin darul Sfintei Mănăstiri, vor putea mai usor să se mântuiască.

Așadar, nu se cuvine să ne avântăm mai înainte de vreme spre o sporire desăvârsită în rugăciunea înaltă, de care, după Sfântul Isaac Sirul: „abia se învredniceste unul din zece mii”. Nouă, celor pătimasi si neputinciosi, ne este destul să vedem măcar urma linistirii mintale, adică rugăciunea mintii lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile vătămătoare si vrăjmase ale gândurilor rele. În aceasta constă lucrarea noilor începători, prin care, dacă vrea Dumnezeu, se ajunge si la rugăciunea înaltă, contemplativă.

Crestinii devin, prin Sfântul Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (Galateni 3, 27). Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Lui prea iubiti. Mama noastră duhovnicească este Maica Domnului. Asa după cum un copil stă de vorbă cu mama lui si îi spune toate lucrurile pe care le face si pe care vrea să le facă si se roagă ei, tot asa si noi trebuie să ne rugăm Maicii Domnului – Mama noastră. Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ne va milui pe noi si ne va împlini cererile cele mântuitoare.

Cădem în păcate, pentru că nu rezistăm ispitelor care vin de la trup, de la oameni si de la diavoli. Si nu rezistăm la ispite, pentru că nu suntem întăriti de harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu ne întăreste, pentru că nu mergem la Biserică, nu postim, nu ne spovedim, nu ne rugăm si nu ne împărtăsim cu Sfintele Taine.

Sursa: www.rugulaprins.go.ro