Header image

Suntem pregătiţi să primim în inima noastră orice suferinţă?

10:11, luni, 27 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Principalul obstacol în calea educării inimii e teama noastră în faţa suferinţei, în faţa întristării sufletului, a tragediei duhului. Ne e teamă să suferim şi din această cauză ne îngustăm inima şi o acoperim cu o platoşă. Ne e teamă să privim şi să vedem, ne e teamă să ascultăm şi să auzim; ne e teamă să vedem suferinţa altcuiva şi să auzim strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine şi din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti, prizonieri ai acestei zăvorâri.

Există un poem minunat al lui Merejkovski, intitulat “Coralii” în care se spune despre corali că sunt cele mai fragile creaturi din mare; de aceea, pentru a se apăra şi supravieţui, ei se înconjoară de această materie dură, numită chiar coral, dar tocmai această autoapărare îi omoară. La fel se întâmplă şi cu omul care se apără de durere, de suferinţă, de groază, de frica faţă de ceea ce i-ar putea pricinui lui însuşi durerea aproapelui, boala, moartea celuilalt, pe scurt toată grozăvia şi tragedia veiţii pământeşti. Un astfel de om e bine ocrotit, dar în acelaşi timp el trăieşte o moarte lăuntrică.

Pentru a ne educa inima spre a fi o inimă vie, trebuie să ne punem cu cea mai deplină sinceritate următoarea întrebare: “Suntem noi, oare, pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem, oare, gata să compătimim cu orice om care suferă de frig, de foame, de teamă, şi care în viaţă a avut parte de nenumărate lovituri? Suntem noi gata să împreună-pătimim cu aceştia, fără a încerca să aflăm dacă sunt sau nu vinovaţi, întrebându-ne doar: acest om suferă sau nu? Suntem noi gata să răspundem acestei suferinţe cu toată compătimirea de care ne simţim în stare?” Dacă vom deschide zăgazurile acestei împreună-pătimiri, ea va creşte, se va lărgi şi va îmbrăţişa într-o tot mai mare măsură durerea, tragedia vieţii pământeşti.

Dar acest lucru ne înspăimântă pe toţi şi ne face să reacţionăm în două moduri diferite. Fie ne baricadăm în noi înşine, închizând ochii, astupându-ne urechile şi nevrând să vedem; fie începem să obiectăm: “Desigur că suferă, dar cine e vinovat pentru asta? Sigur că suferă, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu e nimeni altcineva care să o facă? Este el, oare, omul cel mai apropiat mie, ori sunt eu cel mai apropiat lui? Nu e nimeni care să-i fie mai apropiat?”

Un alt procedeu de care ne folosim pentru a ne apăra de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este acela de a ne declanşa o stare de iritare, de mânie. Ne e mult mai uşor să ne mâniem împotriva minciunii care domneşte pe pământ, împotriva celor răspunzători pentru această suferinţă, uneori chiar împotriva celui suferind, care cere de la noi compătimirea pe care refuzăm să i-o dăruim. A suferi este o stare pasivă; a suferi înseamnă a te dărui şi, după cum zice Evanghelia, a îngădui altora să ne facă nouă ceea ce le va dicta lor inima să facă. A te mania e însă uşor; în mânie există o activitate, o forţă vremelnică. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca pe o reacţie virilă la răul din lume. Şi prin aceasta noi ne lipsim de orice participare la acea stare a sufletului, la acea atitudine faţă de lume şi de inevitabilele ei dureri, pe care le găsim în Hristos, în Dumnezeu.

Toată suferinţa pe care a întâlnit-o aici pe pământ, Hristos a asumat-o în întregime, cu o iubire curată şi desăvârşită, cu o milostivire sfâşietoare. Şi, când această suferinţă s-a manifestat prin ură, printr-o nemăsurată ură, El a luat asupra Sa această suferinţă, după cum putem vedea în zilele Sfintele Sale Patimi, Răstignirii pe Gologota, morţii şi pogorârii Lui la iad.

Extras din Taina iertării, taina tămăduirii, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura: Reintregirea 2010

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com