Header image

Taina Sfântului Botez – investirea în rangul de creştin

13:14, duminică, 11 august, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

În vechime Botezul era o adevărată Taină. Pentru mulţi, slava Domnului, el şi astăzi rămâne o mare Taină, trăită conştient, o Taină prin care omului i se deschide uşa în Biserică.

Botezul era precedat de o lungă perioadă de pregătire – numită catehumenat. Catehumenii – candidaţii la botez, erau prezenţi la toate slujbele săvârşite în Biserică, însă nu puteau fi prezenţi la Liturghia celor drepţi, adică, celor botezaţi. Ei nu puteau asista la momentul când slujitorul în Altar invoca Duhul Sfânt pentru a schimba Sfintele Daruri de pâine şi vin în Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. De aceea, imediat după citirea Apostolului şi a Evangheliei, urmată de ectenia întreită şi cea pentru pomenirea celor adormiţi, catehumenii erau îndemnaţi să părăsească biserica: „Cei chemaţi, ieşiţi, ca nimenea dintre cei chemaţi să nu rămână!”.
Botezul nu se făcea oricând, ci de cele mai mari şi însemnate sărbători în viaţa creştinului: Învierea şi Naşterea Domnului. Slujbele acestea şi astăzi conţin mărturii ale botezului în masă a celor pregătiţi. Astfel, la aceste slujbe, în loc de Trisaghion („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi”), cântăm şi astăzi „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Este extrem de important că botezul era o adevărată binecuvântare pentru candidaţi, de aceea, unii aşteptau ani în şir, pregătindu-se către acest pas. Din vechime Biserica a binecuvântat botezul pruncilor, doar cu condiţia că naşii, adică, cei care l-au primit pe copilul botezat şi au devenit părinţii lui spirituali, să-şi asume răspunderea pentru creşterea lui în credinţă. Neşii, adesea şi părinţii copilului pregătit pentru botez urmau un curs de catehizare. Şi astăzi anume naşilor li se cere să pronunţe Crezul Ortodox în timpul Botezului, ca dovadă a faptului că ei cunosc credinţa în care se obligă să edifice pe copilul botezat. Este o altă discuţie, despre care voi publica un articol separat.
Acum însă vreau să accentuez importanţa vitală a trăirii Sfântului Botez. Pentru că cel care este însemnat cu Numele lui Hristos este dator să poarte cu vrednicie acest nume şi să fie el însuşi vestitor al Evangheliei, după cuvântul Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15).
Evanghelia poate – şi trebuie – propovăduită nu doar cu cuvântul, sau, nu atât cu cuvântul, cât cu fapta. Prin viaţă cinstită, curată, atentă. Prin cugetare, prin păzire de cele rele. Toţi creştinii sunt datori să fie vase alese ale lui Hristos.
Tocmai din acest motiv, consider că Botezul nu este alt ceva decât ridicare la o cinste, la o vrednicie deosebită, aşi spune, HIROTONIREA ÎN TREAPTA DE CREŞTIN, citându-l pe cunoscutul misionar ortodox, protoiereul Andrei Tkaciov.
Gândul meu este parţial reflectat în articolul de mai jos, semnat de amintitul preot. Mă abţin deocamdată să mă pronunţ asupra nuanţei ce ţine de Sfântul Mir.

Vă ofer traducerea din limba rusă.

Hirotonit în treapta de creştin
Protoiereu Andrei Tkaciov
Punerea mâinilor (mâinii) este o trăsătură foarte semnificativă a practicii liturgice creştine. La Botez, adică, la intrarea omului în Biserică, preotul spune: „În numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului, şi al Unuia‑Născut Fiului Tău şi al Duhului Tău celui Sfânt, pun mâna mea pe robul Tău acesta (N), care s‑a învrednicit a scăpa către numele Tău cel sfânt şi a se păzi sub acoperământul aripilor Tale”. Şi deja mai târziu, la sfârşitul cinului botezului, preotul pune mâna peste capul celui botezat, cu rugăciunea ca, prin punerea mâinii, să se pogoare peste cel botezat harul, precum s-a pogorât peste David prin proorocul Samuel. Astfel, neavând puterea şi dreptul de a investi în trepte şi ranguri, preotul, cel puţin, de două ori îşi pune mâna peste cel botezat în cadrul Sfintei Taine.
 Hirotonirea in preot
Hirotonire în treapta de preot. Foto: A. Pospelov/ Pravoslavie.ru
Prin punerea mâinilor noi, în mod tradiţional, înţelegem transmiterea harului ce îl investeşte pe om în treptele superioare. Ea se numeşte „hirotonisire”. Şi este corect. Un tată poate pune să-şi pună mâna peste fiul său de oricâte ori ar vrea, dar fiul tot fiu va rămâne, dacă, bineînţeles, tatăl nu e episcop. Harul Dumnezeiesc care îi vindecă pe cei bolnavi trebuie să însoţească actul propriu zis al punerii mâinilor.
Dar, revenind la Botez, vreau să spun că punerea mâinilor de către preot asupra celui ce se botează este o urmă a hirotonirii ce se făcea în vechime. Şi asta pentru că în vechime botezau, preponderent, episcopii. Şi punerea mâinilor de către episcop îl făcea pe om părtaş al Duhului Sfânt. Asta mai târziu, cu trecerea timpului, ungerea cu Sfântul Mir a înlocuit, ca formă, ceea ce anterior se acorda prin mâinile episcopului. Preoţii au început să transmită Duhul Sfânt prin ungerea cu Mir, iar punerea mâinilor care s-a păstrat în Taina Botezului, parcă ne aminteşte de acel cin antic transmis nouă de către Apostoli.
Şi iată ce gând îmi vine, în legătură cu cele spuse. Cred că nu doar investirea în treapta slujirii sacerdotale – de diacon, iereu, arhiereu – ţine de punerea mâinilor. Însăşi venirea în Biserică, intrarea în Creştinism, este legată de hirotonisire. Aş putea spune că în esenţă (dacă ne amintim de legătura dintre ungerea cu Sfântul Mir şi punerea mâinilor) fiecare credincios botezat este hirotonit în treapta de creştin. Iată acum înţelegem mult mai clar gândul apostolului Petru despre preoţie împărătească: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Petru, 2:9). Preotul este hirotonisit pentru slujire. El nu „lucrează” şi nu doar „trăieşte”, ci slujeşte. Acesta este specificul celui investit, celui ridicat la rang. Şi astfel sunt toţi creştinii, fără nicio deosebire. Este o adevărată plagă a conştiinţei creştine, asocierea Bisericii doar cu clerul ei, când, respectiv, mirenii sunt excluşi din rândul membrilor activi. Iată ce vreau să zic: Toţi mirenii sunt hirotoniţi în rangul de creştin, adică, investiţi pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor!
Dacă episcopii şi azi ar săvârşi majoritatea Tainelor, inclusiv cea a Botezului, ei fără nicio teamă ar putea să nu se folosească de Mir, ci, doar punând mâinile peste cei ce se botează, să cheme Duhul Atotţiitor asupra lor.
Ideea apostolică a preoţiei împărăteşti şi universale ar deveni evidentă. Însă nu este vina episcopilor faptul că ei astăzi nu-i botează chiar pe toţi candidaţii, ci doar pe unii.  Este o moştenire cu care trebuie să ne lămurim în mod minuţios şi înţelept.  Secole în şir, rutina cotidiană îl transforma sistematic pe preot doar în săvârşitor de trebuinţă şi mâncător de colaci aduşi de pomenirea celor răposaţi, iar pe episcop, respectiv, din întâistătătorul euharistic şi conducător al rugăciunii prin excelenţă – în funcţionar sau boier. Prin urmare, săvârşirea Sfintelor Taine s-a delegat iereilor (doar, nu-i treaba boierului), iar semnificaţia lor (a Tainelor) s-a profanat şi obscurizat inevitabil cu scurgerea veacurilor. Astăzi poţi auzi despre preoţie împărătească doar de la protestanţi, deşi însăşi ideea este biblică, bisericească, apostolică. Este ideea noastră, furată de la noi din cauza lenevirii sau neatenţiei noastre.
Nu trebuie de stricat nimic. Practica bisericească cere abordări înţelepte şi treptate, pentru pacea poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie de făcut nimic brusc, revoluţionar. Doar trebuie să încercăm a înţelege profunzimea curată a adevăratei vieţi bisericeşti, ca să nu încurcăm straturile sedimentare cu Predania Sfinţilor Apostoli. Multe lucruri pot fi realizate fără ostilitate. Astfel, de exemplu, cei botezaţi prin turnarea apei nu sunt nici într-un fel inferiori în purtarea Harului, comparativ cu cei cufundaţi în întregime, de trei ori. Totuşi, nu încape nicio îndoială, că adevăratul Botez este anume cufundarea întreită, în numele Sfintei Treimi, şi nu alt ceva. Toate celelalte sunt doar excepţii, nu şi reguli. Tot aşa şi „hirotonirea în rangul de creştin” de către Arhiereu, fără mirungere, vor fi aducătoare de har în egală măsură, ca şi celor unşi cu Mir, dar peste care arhiereul nu şi-a pus mâinile.
Contează nu atât, cum tu L-ai primit pe Duhul Sfânt, ci cum tu slujeşti lui Dumnezeu după aceasta, şi dacă tu justifici primirea Sfântului Duh în ziua mântuirii tale. Mai este şi o altă latură – omul trebuie să descopere pentru sine însuşi adevărata viaţă duhovnicească ce aproape pretutindenea este acoperită cu guaşele Sinodale şi practicile catolicismului târziu. Tot aşa, în vechime, icoanele antice se acopereau cu straturi şi nuanţe ale picturilor eretice de mai târziu, până când oamenii Bisericii s-au dezmeticit şi au redescoperit măreaţa antichitate, înlăturând cu multă prudenţă tot ceea ce-i nou dar prisositor. Acest principiu se referă nu doar la redescoperirea icoanei antice, pătrunse de semnificaţie teologică, ci şi a cântării ascetice, a gândirii patristice, a modalităţii de propovăduire, precum şi a multor practici Liturgice date uitării.
În concluzie, trebuie să ne amintim că episcopul, săvârşind Sfântul Botez, nu doar are dreptul, dar şi dator este să mijlocească pogorârea Sfântului Duh prin punerea mâinilor sale. Mirul nu este pentru el. Ungerea cu mir a apărut, ca înlocuire a acţiunii episcopale de către preot. Totodată, episcopii trebuie să-i boteze nu doar pe copiii deputaţilor şi pruncii VIP-urilor (anume aceştia trebuie să fie botezaţi fără alai, şi de către preoţii cei mai simpli), ci pe toţi oamenii în general. Oamenii care au trecut catehumenatul, care doresc să se împărtăşească cu Potirul Noului Testament, oamenii care au fost învăţaţi cum să se roage şi să creadă.
Aceste cuvinte sună destul de fantastic, chiar şi pentru autorul acestor rânduri. Însă autorul ştie că ceea ce nu este posibil la oameni este posibil la Dumnezeu. Şi, cine ştie, poate vom vedea şi noi, cu ochii proprii, o înnoire puternică şi proaspătă a vieţii bisericeşti, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile abordate mai sus.
Ar fi, totuşi, util ca fiecare dintre noi – indiferent, dacă e hirotonit în rangul sacerdotal sau nu – să devină conştient că el este „hirotonit în treapta de creştin” şi aparţine preoţiei împărăteşti chiar din momentul când a fost cufundat în cristelniţă.
Tradus din limba rusă de preotul Constantin Cojocaru
sursa: Pravoslavie.ru

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com