Header image

Tainic destin. Unor tineri plecaţi din ţară

18:25, luni, 23 noiembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Gândindu-mă la voi, înţeleg că în suflet au apărut emoţii şi întrebări ce vă tulbură liniştea, pacea, optimismul, bucuria de a trăi. Este bine faptul că le recunoaşteţi. A le nega înseamnă în fond a croniciza o stare de fapt negativă, nu a găsi rezolvare la ele.

O suferinţă este o atenţionare că, undeva în noi, ceva nu mai funcţionează normal. Scopul ei este de a ne focaliza atenţia asupra problemei în vederea restabiliri echilibrului. Natura este atât de înţeleaptă încât de multe ori rezolvă de una singură problemele şi ne ajută chiar şi atunci când noi nu facem nimic. Dar uneori, când erori cumulate din viaţa noastră depăşesc un anume prag, este imperios necesar ca la rezolvarea problemei să fim şi noi parte activă în mod conştient. Aceasta se datorează liberului arbitru cu care suntem înzestraţi. Putem căuta singuri, convinşi că suntem capabili să rezolvăm problema, putem studia, ne putem sfătui cu alţii sau apela la învăţătorii în care avem încredere. Dar rezolvarea în sine este numai responsabilitatea noastră, indiferent ce sfaturi primim şi de la cine.

Şi e bine aşa, căci numai astfel ne putem bucura de laurii victoriei sau pătimi consecinţele propriului mod de gândire. Altfel, putem da mereu vina pe alţii. Viaţa este o permanentă învăţare a asumării deciziilor luate şi prin suferinţă îmbunătăţim mereu aceste decizii.

Când mă gândesc la voi, îmi vin gânduri şi sentimente pe care vreau să vi le împărtăşesc. Fiecare ne naştem cu un dat, o identitate ce rămâne în străfundul nostru până murim. Această identitate are un scop ce se cere împlinit prin viaţa noastră.

Prin liber arbitru putem să ne abatem de la acest scop. Putem să ne abatem puţin sau mai mult. Sau putem chiar ajunge ca prin stilul nostru de viaţă să negăm acest scop aproape în totalitate.

Din necunoaştere, credem că o asemenea atitudine n-are ce rău să ne facă. Suntem tineri, puternici, sănătoşi încă, putem face ce vrem, doar să fim fericiţi. Din păcate, nu este chiar aşa. Pe termen scurt, poate da.

În acea formă de identitate cu care ne naştem, există şi forţa vitală necesară pentru împlinirea noastră ca fiinţe umane. Dar asumându-ne identitatea, nu renegând-o.

Notă: e drept că există zone şi ţări între care este o compatibilitate mai mare sau mai mică; de exemplu între România şi alte ţări latine aceasta este mai mare, dar între Europa şi America diferenţele de cultură, tradiţie şi mentalitate sunt mult mai mari.

Să luăm o situaţie ipotetică:

O familie de tineri (nu voi). Dezamăgiţi, scârbiţi de condiţiile mizere ale ţării în care s-au născut, frumoşi, inteligenţi, consideră că merită mai mult de la viaţă: să trăiască într-o lume civilizată, cu un confort material care le satisface aspiraţiile. Se hotărăsc şi pleacă într-o astfel de ţară, unde, în scurt timp, datorită muncii lor, dar şi ajutorului lui Dumnezeu (pe care abia dacă îl iau în seamă, căci nu au un sentiment conştient de recunoştinţă), obţin ce şi-au dorit. Lucru pe care, într-adevăr, în ţara lor ar fi fost tare greu de realizat sau poate nu l-ar fi avut niciodată.

Bravo. Un succes. Însă acest succes l-au obţinut într-o lume căreia (ca identitate) nu îi aparţin. Se pot auto-motiva. Mintea o poţi înşela. Însă inima, interiorul, acea energie ce există în tine şi ale cărei origini pământene este – vrei, nu vrei – în iubirea pe care ai primit-o şi din care ai crescut în neamul şi familia ta, cu bune şi rele… pe acestea nu le poţi minţi.

Deoarece tu ai venit la viaţă într-o ţară, într-o familie, nu întâmplător, ci cu un scop, acel scop va striga după tine până la sfârşit. Nu-i neapărat un capăt de lume. Se poate trăi bine şi în altă parte. Însă nu ştiu dacă vei fi un om împlinit în această viaţă. Confortul material nu poate rezolva asemenea conflicte emoţionale. Le poate, eventual, anestezia. Un om care îşi reneagă neamul, ţara, familia (nu mă refer la voi) pentru mizeriile şi nedreptăţile de acolo, se sinucide spiritual, căci împroaşcă cu noroi şi dispreţuieşte ceea ce se află şi în el. E ca şi cum ai scuipa sânul de la care ai supt. Ca şi cum ai nega însăşi viaţa din tine.

Acest conflict, dacă este neconştientizat, nerezolvat, poate genera boli. Atât pentru cei plecaţi din ţară, cât şi pentru urmaşi. Încă odată spun: se poate trăi; dar în această viaţă nu vei gusta deplin sentimentul de împlinire. Mulţi căutători contemporani, printre care şi Echart Tolle, insistă foarte mult pe starea psihologică de acceptare a prezentului. De fapt este şi acceptarea identităţii tale spirituale, particularizată pe această planetă prin venirea la viaţă într-o ţară şi o familie anume. Repet, căci este important: a nu-ţi accepta ţara, familia, a le urî, critica, şi a nu te implica în găsirea unor soluţii, înseamnă la nivel spiritual trădare, sinucidere. A pleca în altă parte pentru un interes material, ca să o duci tu mai bine, înseamnă renegarea propriei identităţi, a iubirii prin care ai ajuns om pe acest pământ. Iar acest lucru este imposibil să nu aibă consecinţe în timp. Şi nu fericite.

Ovidiu Harbădă, Şinca Nouă

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

file46292299_b89c2a9e

Contact Form Powered By : XYZScripts.com