Teodor Baconschi: Facebook nu este o biserică, este o fabrică!

Dialog exclusiv LaPunkt între Teodor BACONSCHI şi Cristian Pătrăşconiu

Cînd a început să vă facă cu ochiul eseul pe care l-aţi publicat anul acesta, cel dedicat fenomenului Facebook? Tema ca atare, cum s-a agăţat de dumneavoastră?

Mi s-a părut inevitabilă o reflecţie profundă pe seama noilor media deîndată ce am plonjat în acest univers şi am constatat că viaţa fiecăruia dintre noi este multiplu modificată de ele. Am vrut să văd cum anume, de ce, în ce măsură. Am vrut, de asemenea, să văd dacă o critică social media este o critică a modernităţii tîrzii sau permite un discurs autonom, ca nouă ramură a filosofiei: cum comunicăm şi de ce comunicăm aşa de insistent prin intermediul acestor proteze tehnologice ?

Proteze deja extrem de sofisticate şi care suplinesc viaţa reală?

Da, poate că da. Ele suplinesc un deficit de mobilitate fizico-geografic. Tocmai pentru că putem comunica orice cu oricine, pe gratis, riscăm ca actul comunicării să îşi piardă valoarea emoţională, sentimentală, socială. El intră în inflaţie, se banalizează. Trebuie să vedem dacă aceste proteze tehnologice ne sunt realmente necesare; dacă ele suplinesc un deficit real sau mai degrabă creează o lume în care comunicăm pentru că avem la îndemână mediul, chiar dacă nu avem ceva special de spus. Dispunem de tot evantaiul (sms, Whatsup, Facebook) și ni se pare că e obligatoriu să ”postăm”, ca să nu rămânem cu impresia că am ieşit din circuit…

Şi, anticipînd puţin detalierea tematică pe care am premeditat-o pentru dialogul nostru, aşa, în mare, condensat – suplinesc un deficit într-un mod convenabil, la limită mîntuitor sau mai degrabă creează, inflaţionist, lumi noi, noi dependenţe, noi şi subtile prizonierate?

Pînă una-alta, cred că această facilitate ne conduce în… facil. Ne instalează în superficial, în improvizaţie, tocmai pentru că trebuie să comunicăm cît mai des. Or, asta scade calitatea a ceea ce comunicăm. Gîndiţi-vă la epocile imediat anterioare – în care un student pregătea o lucrare de seminar. Sigur, o concepea la computer; dar, înainte de a o printa, o trecea printr-o suită de filtre critice menite să garanteze un produs cît mai riguros. Într-un tîrziu, venea şi momentul când, în fața colegilor de grupă, îşi dezvăluia lucrarea ca pe o statuie. O citea, o susţinea, asculta criticile lor. Or, iată, chiar şi acest format socratic tradiţional, modest, este abolit de realitatea comunicării virtuale instantanee şi permanente. Nimeni nu mai are un protocol al comunicării, o dicţiune a ideilor. Intrăm, aproape fără să fim întrebaţi, în această lume cu norme fluide: utilizatorii au creat un soi de sintaxă specifică mediului virtual. Inclusiv faimoasele abrevieri care ţin loc de fraze complexe sau gama emoticoanelor (există magazine virtuale unde poţi descărca seturi de expresii emoţionale, identificîndu-te fie cu cîte un dublu zoomorf – o piscuţă, un căţeluş, fie cu orice altă formă de alteritate imaginată).

Iată de ce, iată tot atîtea motive pentru a pune în discuţie mediul virtual, de a-l chestiona şi de a-l pune sub asediul raţiunii critice.

Aţi pomenit, puţin mai înainte, despre acele „filtre critice” – cu trimitere la lumea imediat de dinainte de această explozie a social-media. Spuneaţi, de fapt mai degrabă sugeraţi, că ele erau mai solide, mai aşezate. Cum sînt aici, în mediul virtual, mai ales în social-media?

Comunicarea virtuală este pulsatilă, centripetă şi emoţională. Se bazează pe simplificări maniheice, adică pe opoziţii tari. Pe bine şi rău, pe eu şi tu, noi şi ceilalţi, sus-jos. Din acest motiv, nuanţele se pierd. Nuanţele sînt o investiţie proastă pe Facebook. Lumea vrea „ceva tare”, vrea poziţii ferme, opozabile, vrea să contemple polarităţi dramatice. Vrea să vadă că, în orice chestiune, eşti ori aşa – ori aşa, fiindcă fiecare are nevoie să îşi confirme pre-judecăţile. În bună măsură, Facebook-ul este spaţiul unde ne confirmăm prejudecăţile. Şi aceasta duce la o artificială expansiune. Mai concret: sînt oameni care sînt mult mai vorbăreţi şi afirmativi, mai fermi în opinie pe Facebook decît în viaţa reală. Totodată, apare un fel de galerie sportivă – pe dreapta şi pe stînga – în care locatarii renunţă, în principiu, la nuanţe. Nu le mai expun, chiar dacă ţin în secret la ele şi fac parte din viaţa lor şi din modul lor de a judeca lumea. Nu, aici renunţă din start la ele. În social media asistăm la o radicalizare permamentă a discursului și tocmai asta duce la desemantizarea actului însuşi de radicalizare. Încet-încet, supralicitînd, ajungi la un sentiment de neputiinţă. Sînt foarte mulţi utilizatori care ridică mereu miza, care ajung violenţi, practicând un limbaj foarte dur, dar care – aşa cum se întîmplă şi cu titlurile de tabloid – se epuizează prin simplul fapt că virtualul nu este ”real”.

E o lume în care – de fapt, sînt mai multe lumi – în care se practică, adesea la modul voluptuos, excesul. Cu toate acestea, sînt lumi care se adresează unui număr minimal de simţuri. Aţi mai vorbit cîndva despre asta…

Miros şi gust nu are. Sau nu are încă…Pe de altă parte, succesul social al noilor media este în mare parte datorat acestei posibilităţi de a incorpora material video. Văzul este, aşadar, foarte important aici, poate decisiv. Subiecţi în mişcare, cu sunet. Avem de-a face, de fapt, cu cel mai ieftin şi mai convingător surogat al realităţii. Cînd ai film, cînd ai deja imagine video, mişcare, sunet, simţurile noastre cedează. Sîntem cumva ca în magia clasică a sălilor de cinema. Avem sentimentul că e suficient de real ceea ce vedem – suficient, încît să fie acceptat, încît să ne dedicăm timpul acestor lumi, încît, la limită, să ne identificăm cu acele conţinuri. Odată ce reţeaua permite acest transfer de date video oricînd, oricui, prin lipirea de linkuri, confuzia dintre ecran şi realitate este generalizată.

Vă mai amintiţi cum aţi făcut primii paşi în această lume, cum aţi descoperit Facebook-ul?

A fost cu cîţiva ani în urmă, nu cu mulţi. Toată treaba asta, sigur, presupune, un minimum de deprinderi. Am trecut printr-un soi de alfabetizare: m-am obișnuit cu arhitectura paginii de Facebook şi cu gama de posibilităţi pe care ţi le pune la dispoziţie. Apoi îţi trebuie – la fel ca atunci cînd te urci pe un vas şi afli care e programul specific la bord – un fel de acomodare cu viteza de croazieră. Urmează lista de contacte. M-a fascinat eficacitatea fulgerătoare a acestor reţele autoconstituite. Cei care îi cunosc pe cei pe care îi cunoşti devin, aproape automat, puncte de atracţie reciprocă şi se creează conexiunea: e ca o pînză de paianjen. Vezi pur şi simplu cum punctele acestei reţele, pînă atunci, disjuncte, se unesc. Seamănă cu imaginea conurbaţiilor din zborurile nocturne, cînd descoperi Coasta americană pe mii de kilometri: o reţea uriașă de conexiuni luminoase. Cam la fel funcţionează şi constituirea în jurul fiecărui individ a reţei. Evident, pe Facebook contează mult şi notorietatea fiecăruia, raza lui de acţiune socială. Sînt oameni care au şapte prieteni pe Facebook, după cum sînt mulţi alţii care ating plafonul prestabilit al celor 5.000 de ”prieteni”, cărora li se adaugă ”urmăritorii” de pagină, un soi de fan club.

Aşadar, mai întîi, o curiozitate inevitabilă, apoi – ceea ce am putea numi primary research a regulilor casei. Şi …

Da. După aceea, pe scurt, pur şi simplu plăcerea – cu toate obligaţiile şi dezavantajele ei – de a putea comunica un punct de vedere pe orice temă imaginabilă. Am spus-o şi în eseul meu despre Facebook: pagina personală este şi o mini-editură. Facebook e o platformă de proclamaţii, un soi de tribună de unde poţi vorbi coram populo. Sigur, ne putem întreba ce ecou avem, dincolo de numărul da vizualizări, de like-uri ori de share-uiri. Cred că sociologii ar putea veni deja cu nişte analize cantitative. Care să ne spună, de pildă: un produs, o fotografie, o stare de spirit exprimată poetic – toate astea, „trec” mai bine pe Facebook sau la o emisiune tv ori radio. În ce condiţii creşte impactul? Sentimentul meu este că nu avem încă măsurători precise. Comunităţile virtuale au un rudiment de cod penal, dar nu și o Constituție.

Cum arată,aşa zicînd cronologic, graficul prezenţelor dumneavoastră pe Facebook? Cînd aţi stat mai multe pe Facebook? Aţi avut sentimentul că aţi stat prea mult pe Facebook?

L-am avut şi îl am. Fiind un om care trăieşte dintr-o profesiune liberală, să zicem din concepţia unor gînduri în scris, stau mereu în faţa computerului conectat la net. Chiar dacă lucrez la altceva, comunitatea virtuală de pe Facebook mă urmărește cu rapeluri, sunete, avertismente de tag-uire etc. Prin urmare cred că e o greşeală: sînt „prea conectat” ! Sunt pesemne unul dintre cei care au iluzia tragică a sentimentului că, dacă nu eşti conectat, nu exişti, că pierzi ceva esenţial, că lumea merge înainte fără tine. O uriașă prostie ! Cred, pe de altă parte, că poţi face şi o interpretare pozitivă, altruistă a acestui exces; e sau poate fi, dacă vreţi, o formă de a împărtăşi ce faci, ce gîndeşti, ce scrii, cu alţi oameni.

Facebook-ul este o reţea. Dar este ea o reţea a firescului, a normalităţii? Întreb aşa ceva avînd în minte finalul eseului dumneavoastră despre Facebook. Îl citez:   „Am dat naştere unei lumi care răstoarnă valorile pentru a le reinventa. Mi-aş dori să revenim cu tălpile pe o pajişte vie, în roua unei dimineţi inexplicabile. Pornim împreună pe acest drum?”

Nu prea. Nu, nu. Eu am nostalgia acestor forme de comunicare „faţă către faţă” şi de asta cred că trebuie cumva să reacţionăm, să reinventăm, chiar şi la nivel micro, comunităţile noastre. E o formă de castrare civică să stai, uneori prea mult, în aceste lumi. Adică, ni se pare că sîntem cetăţeni responsabili şi preocupaţi, care se întîlnesc într-un spaţiu virtual ca într-o piaţă publică în care punem la cale diverse, dar, de fapt, nu e aşa. Pentru că like-ul nu e o acţiune civică. Cel mai adesea, nu e deloc aşa. Şi atunci, e legitim să ne întrebăm: pînă la urmă, agora propriu-zisă, cui i-o lăsăm? Cine o ocupă astăzi?

Cine o ocupă astăzi? – e una dintre întrebările mari, grave de azi. Mai ales în condiţiile în care oamenii „subţiri”, purtători de bun-simţ civic se tot retrag. Pe Facebook, bunăoară…

Da, da. Iar în aceste condiţii, agora e asaltată de demagogi – care sînt mai harnici , mai organizaţi şi mai uniţi. Tot felul de surogate pot să ia locul civismului autentic. Retragerea de care vorbiţi este o formă de defensivă şi, pînă la un punct, şi o spaimă. Nu e mai puţin adevărat că şi civismul nu mai poate fi redus la protestul stradal. Dau numai un exemplu: noi am constatat că, în timp, s-a produs o specializare a ONG-urilor, o profesionalizare inevitabilă şi binevenită; totodată, am fost şi martorii unei instrumentalizări a lor din partea politică – fiindcă multe sînt arondate ori finanţate secret de diversele tabere politice. Prin urmare, şi-au pierdut inocenţa, și-au denaturat vocația primă. Cred de aceea că trebuie să inventăm un număr cît mai mare de cauze apolitice prin care să reinventăm civismul. Civismul, care nu este neapărat mişcare de stradă, presupune un alt fel de instituţii, modelate de alt fel de reguli. O însănătoşire a civismului presupune capacitatea noastră de a ne mobiliza concret, pentru cauze foarte modeste, realizabile.

Eseul pe care l-aţi scris despre Facebook are şi un sens terapeutic?

Pentru mine, da, a avut şi o valoare terapeutică. Mă bucur că are succes, mă bucur că, în scurt timp de la apariţie, a suscitat un număr neaşteptat de mare de reacţii, de cronici şi asta nu poate decît să mă stimuleze să continui, fără să îmi doresc să devin un guru al filosofiei informatice. I-am dedicat, de altfel, şi un site: www.baconschi.com.

Care este ori care sînt lucrurile cele mai rele pe care le-aţi spus ori le-aţi putea spune despre Facebook?

Nu am un Infern al Facebook-ului, un catalog de sancţiuni și suplicii. Dar Facebook-ul este o experienţă tehnologică încă foarte nouă, insuficient de bine testată în timp. Mai avem nevoie de ceva vreme pentru a lua distanța cuvenită. Stabilitatea acestor noi tehnologii este minimă. E de presupus că sumele mari care se investesc vor rafina jocul, și vor determina descoperirea altor „drăcii” sau „dihănii”. Nu cred că ne oprim aici. Samsung lucrează cu spor la televiziunea olfactivă…

Aţi spus, cîndva, ceva în direcţia întrebării mele de mai sus. La întîlnirea publică pe care aţi avut-o alături de Horia-Roman Patapievici…

Da – că e o lume cu prea mult „eu” şi prea puţin „tu”. Sînt convins că aşa stau lucrurile – şi asta nu e în regulă. E o lume a ego-urilor hipertrofiate. Ego-urile hipertrofiate nu au neapărat simţul competiţiei; pretind tot şi oferă foarte puţin. E o lume în care infantilismul – cu atît mai mult la oamenii aşa zicînd maturi – este omniprezent. Facebook-ul, de fapt, nu cred că face altceva decît să accentueze acest narcisism – care, la rîndul său, e sursă de insatisfacţie şi de infantilism. De aici, iresponsabilitatea. Infantilismul în viaţa unui adult e sursă masivă de frustrare, tocmai pentru că amînă decizia, amînă nişte scadenţe. E un refugiu cvasi-oniric foarte confortabil, la care toţi recurgem, în doze diferite…

Dar de bine despre Facebook? Într-o registru pozitiv…

În primul rînd, aş lăuda miracolul acestei conectivităţi spontane, fără graniţe şi fără precedent. Este un historical first. Există invenții non-prefectibile (roata, furculița) dar există, iată, și tehnologii care schimbă realmente sensul vieții umane. În al doilea rînd, văd Facebook-ul şi ca pe un fel de uzină de cultură pop. Pe lângă zgomotul narcisismului, acest mediu permite şi comunicarea de bună calitate. Linkuri la concerte simfonice, la cărţi extraordinare, la youtube – către zone rare de arhivă culturală şi aşa mai departe. Și eu aflu zilnic de pe Facebook şi din sugestiile unor companioni de trafic virtual o mulţime de lucruri extrem de interesante. E o sursă de cunoaştere genuină. Am descoperit numeroase bucurii intelectuale şi mici provocări tocmai pentru că alţii erau acolo înaintea mea şi au avut generozitatea de a mi le împărtăşi.

Aţi intrat „vaccinat” sau „nevaccinat” în această lume?

Depinde ce înţelegeţi prin vaccin. Dacă vă referiţi la un scepticism de fond la adresa tehnologiei, atunci, da, am fost vaccinat. Aş zice că asta e ceva specific unui om de dreapta, care vede în tehnologii doar un instrument şi nu un scop în sine şi care detestă fetișizarea tehnosferei. Pe de altă parte, am avut de când mă știu o manie băiețească a ”gadget”-urilor, telefoane, laptopuri, în fine tot tacâmul de acest soi…

Aţi pleda cauza unei alfabetizări în privinţa acestor noi medii de comunicare? Ceva în genul în care în Vest mai ales – puţin, dar nu şi suficient cred eu, şi la noi, în licee mai ales – se face în cadrul media literacy?

Da. Neapărat. La şcoală. Trebuie făcut aşa ceva. Marian Preda şi echipa sa de la Facultatea de Sociologie au făcut o anchetă recentă intitulată „Alice în ţara manualelor”. Rezulta de acolo că manualele sînt dominate în continuare de o imagistică vetustă, de secol 19, aşa încît, da, sînt un avocat pledant al cauzei menţionate de dumneavoastră. Computerele, noile tehnologii şi-au făcut loc în şcoala românească, dar nu şi în curiculă. Or, ele aduc cu sine şi magie, dar şi riscuri. Trebuie să vorbim, critic, mai mult şi mai aplicat despre ele. Trebuie să facem alfabetizare în acestă privinţă: precoce, complexă, inteligent legată de conţinuturi şi de formele în care se aşează aceste conţinuturi.

Ce pierdem şi ce cîştigăm pe Facebook?

Cred că pierdem ceva din misterul alterităţii. Din taina celuilalt – cel care inspiră iubire, respect, curiozitate. Înainte de această epocă, îmi place să cred că celălalt era totul pentru fiecare dintre noi. Bineînţeles, Celălalt – cu majusculă – este Dumnezeu, dar de la „celălalt” pe orizontală aşteptai totul, aşteptai maximum de revelaţie despre lume: ce înseamnă a trăi, a avea sens, experimentând lucruri profunde, care te fac să te simţi fericit. Acum, „celălalt” – în posibilitatea şi încercarea lui permanentă de exhibare pe Facebook – se desacralizează complet şi se reduce, pînă la urmă, la banalitatea lui intrinsecă. Care scoate în relief și propria ta banalitate ! Ai crede că dai aici peste o creativă sursă de smerenie, dar în realitate misterul este definitiv periclitat: trăim o alienare profundă. Totul, pînă acum, se contruia prin nişte acte de imaginaţie, un soi de răbdare strategică grație căreia celălalt căpăta un chip, adia o promisiune, aducea cu el ceva care ne modifica viaţa. Astăzi, dacă îl reduci pe celălalt la ce se vede pe Facebook, nu mai rămâne mare lucru. Partea de singularitate personală a unui om se erodează profund – există un spirit al turmei, dar şi ”uniforma” livrată de Facebook, care exaltă ”notele comune”. Pe Facebook oamenii se iau unii după alţii; e un loc unde se developează nestânjenit forţa conformismului şi, din acest punct de vedere, calitatea dialogului scade inevitabil.

În schimb, Facebook ne permite întîlnirea, fie şi superficială, cu oameni pe care nu i-am fi întîlnit, poate, niciodată. Şi nu ştii de la început dacă dintr-o astfel de întîlnire nu iese cumva ceva mai profund. Dacă aş fi romancier, m-ar atrage să fac, în acest mediu, o geografie a oscilaţiilor, a intrărilor şi ieşirilor din şi dinspre Facebook, în viaţa reală.

Aşadar, îi cunoaştem pe mai mulţi şi am putea să cunoaştem oameni interesanţi pe care, în nici un alt fel pînă acum, nu i-am fi putut întîlni. Şi ceva, într-un fel, se compensează. Pentru că, dacă eşti un om superficial în viaţa reală, eşti cu atît mai superficial pe Facebook.

De ce „fabrică de narcisism”? Formula găsită de dumneavoastră mi se pare că e antologică şi admirabilă. Cum aţi lucrat această sintagmă?

Cred că ideea de ”fabrică” mi-a fost sugerată de repetitivitatea uşor mecanică a comportamentelor pe Facebook. Ca şi cum ar fi o matriţă care produce în serie. De pildă, cînd vezi că 99% dintre oamenii care sînt pe lista ta îşi fac selfie.

Au apărut deja unele reacţii medicale care vorbesc despre aceste selfies ca despre o problemă de sănătate mentală…

Da. Şi, în prelungirea „bolii”, relativ recent a apărut tija care îţi permite să pui ceva distanţă între tine şi aparat şi cu care poţi să pleci în vacanţă ca şi cum ai merge cu un bun prieten. Revenind la sintagma mea, da, e ceva mecanic, mecanomorf, repetitiv, care mi-a sugerat, ca în Metropolis-ul lui Fritz Lang, toposul umanității robotizate.

Va propun cîteva întrebari, de acum înainte, care fac apel la un fel de „lentile” mai mari. În ce fel sau în cîte feluri aşezaţi relaţia Facebook-identitate? Plusuri, minusuri, oportunităţi, minusuri? Eu cred că aceasta este o temă mare şi grea pentru lumea pe care o propune şi pe care o întreţine Facebook-ul.

Da. Fără îndoială că aşa este. Facebook-ul este o lupă prin care identitatea poate fi expusă în forme simplificatoare, caricaturale. Nu văd o contradicţie. Facebook-ul este mod de comunicare care te poate ajuta să îşi defineşti mai bine identitatea şi prin care poţi să sesizezi partea comună de umanitate din toţi ceilalţi.

În plus, acest drive narcisist este menit tocmai să pună frîna tentației de a-ți pierde identitatea.

Facebook & democraţie. Cum, cît, în ce fel este NEdemocratic acest mediu? Există unele perspective de interpretare care spun că ar fi o culme a democraţiei…

Nu e o culme a democraţiei. De altfel, o culme a democraţiei este mormîntul democraţiei. Democraţia rămîne plauzibilă în măsura în care este imperfectă și se ameliorează din mers. Societatea de pe Facebook este departe de a fi democratică. Dimpotrivă, observ că în virtual oamenii devin mai dogmatici şi mai puţin toleranţi. Apoi, permisivitatea pe care o propune Facebook-ul este şi nu este democraţie. Pe Facebook există, bunăoară, un fel de pedeapsă capitală: o raportare urmată de unblock. Putem să ne manifestăm neplăcerea, dezacordul, dar chiar și eliminăm pe cineva, scoțându-l din raza noastră virtuală de acţiune socială. Bun, e adevărat că el se poate reinventa sub altă mască; dar aceasta este o altă ”pedeapsă” pentru el, fiindcă va fi obligat să existe ca un exilat, ca un proscris, ca un fugar, ascunzându-și identitatea. Nu îţi poţi pierde şi nu îţi poţi compromite identitatea reală decît o singură dată; după care, jonglezi cu identităţi de împrumut. Revin: faptul că putem să eliminăm pe cineva nu face, din punctul meu de vedere, din Facebook o societatea nemaipomenit de democratică.

Facebook & religie. În ce măsură este lumea aceasta o comunitate în sens religios – o ecclesia? Dacă e, pînă unde e? Şi de unde încolo nu e sau nu mai e aşa ceva?

Tehnic, Facebook-ul te lasă să articulezi grupuri, grupări. Acestea sînt un fel de comunităţi virtuale. Un fel de. Sau, lista de prieteni e tot un fel de comunitate, un fel de grup cu criterii implicite, neformalizate. E clar că mici comunităţi se constituie, dar nu ştim cît sînt de stabile. Descoperim zilnic numeroase comunităţi virtuale lăsate în paragină. Un fel de oraşe sovietice ale Facebook-ului. Mă întrebați dacă poate să apară o comunitate spirituală ”virtuală”. Părerea mea este că nu. O comunitate spirituală presupune legături reale între membrii ei, comuniunea, afinitatea adîncă şi conştientă, o cultură comună; e foarte greu să reunește asemenea igrediente pe Facebook.

Şi atunci, ca să merg şi mai departe cu întrebarea precentă: ce aţi putea spune cuiva care ar vrea să îl caute pe Dumnezeu sau un Dumnezeu pe Facebook?

I-aș spine că ”Dumnezeul” Facebook-ului nu este mântuitor. Că este o ipostază falsificată, şi probabil că nu inocent, a divinului. Da, există misiuni religioase pe Facebook, există posibilitatea prozelitismului, posibilitatea de a transmite mesaje. De pildă, nu aş subestima mesajul viral al filmelor despre crimele anticreştine ale ISIS. Astea mi se pare că au, bunăoară, virtutea de a trezi conştiinţa creştină adormită a europeanului mediu şi de a crea, în acest el, nişte punţi şi posibile reacţii coordonate. Dar acestea sînt deja obiective derivate, adică nu ţin de logica intimă a unei comunităţi religioase, ci mai degrabă de comunicarea în acest registru, în acest mediu. Facebook nu este o biserică, este o fabrică!

Dar, cum spuneau grecii vechi, există şi aici zei?

Da, desigur. Fără să fiu panteist, fiind mai mult decît deist, da, cred că există şi aici zei. Dacă în bucătăriile vizate de Heraclit erau zei, şi aici pesemne că trebuie să existe.

Şi, cum ar fi zis G. Sartori, citînd la rîndul său tot nişte antici, pe de altă parte, hic sunt leones, nu?

O, da. Giovanni Sartori, de altfel, este unul dintre autorii mei favoriţi în materie de critică media.

Ce tipuri de memorii subîntind Facebook-ul?

Am încercat să dau un răspuns şi în eseul meu pornind de la faptul că rostul culturii tradiţionale era acela de a organiza memoria colectivă şi de a stoca informaţia disponibilă, aşa încît ea să nu dispară de la o generaţie la alta. Or, astăzi, prin generarea memoriei digitale nesfîrşite şi accesibile, s-a rezolvat practic această chestiune angoasantă pentru ultimele milenii din istoria omului. Sîntem, cred eu, în situaţia de a găsi un nou scop fundamental actului cultural – care nu mai poate fi nici doar jocul, nici doar travaliul de a transmite informaţiile, în ciuda piedicilor de ordin temporal. Cred că, în această privinţă, noile media au un rol de jucat; rămîne să vedem care anume. Important este că tot ce scriem se stochează şi se păstrează: se pune problema gestiunii postume a acestui patrimoniu imaterial pe care îl constituim zilnic din fotografii, texte, linkuri şamd. Ele sînt extensii ale persoanei noastre fizice, spirituale şi juridice; cred că va trebui să completăm normele de drept, astfel încît să integrăm această componentă.

Este interesant pentru că, orice s-ar spune, chiar dacă, să zicem, ţinem un jurnal clasic, este greu să ţină pasul cu Facebook-ul, care este jurnalul interactiv, multimedia, policrom, surprinzător pentru noi înşine, pe care nu l-am ţinut niciunii dintre noi. Cu atît mai puţin predecesorii noştri, cărora nu le-a trecut niciodată prin minte că ar putea exista o asemenea oglindă, și concavă şi convexă, care preia totul, în timp real. Facebook-ul oferă biografilor viitorului, un imens material documentar. E un fel de a prelungi viaţa extrem de interesant.

Odată ce ai intrat pe Facebook, mai ieşi de acolo? Mai poţi ieşi?

Dacă există ieşiri din lume, există cu siguranţă ieşiri şi de pe Facebook. Labirintul are două capete.

Facebook-ul omoară timpul sau îl preţuieşte? A propos de relaţie Facebook-Timp…

Ţine, în mod fundamental, de noi înşine ce facem acolo. Putem să ne pierdem vremea sau putem să o cîştigăm, putem să înţelegem sau să pierdem această înţelegere, putem deveni mai înţelepţi sau dimpotrivă.

Ca fenomen în istoria umanităţii, Facebook-ul este comparabil cu…?

Cel puţin cu tiparul.

Aţi spus şi dumneavoastră, dar e ceva aproape banalizat, că Facebook-ul provoacă, produce mutaţii. Care sînt, din unghiul dumneavoastră de vedere, cele mai mari, cele mai semnificative?

O conştiinţă diurnă panoramică, fără precedent şi fără înserare. Un fel de zi boreală permanentă. Aceasta duce la hiperluciditate, la un soi de insomnie pe scară largă. Şi, totodată, la o dilatare a cîmpului conştiinţei, şi ea, unică prin amploarea sa.

Cum credeţi că va arăta ziua în care nu veţi mai avea Facebook? O puteţi proiecta?

Da. În mod grăitor, nu o pot lega decît de viziunea catastrofei care însoţeşte o pană informatică globală: toate sistemele se prăbușesc şi ne aruncă în grotă, printr-un regres istoric ultrarapid. Pun ultima zi de Facebook în contextul apocaliptic al stingerii tuturor ecranelor.