Header image

Toate faptele și virtuțile împreună, nu cântăresc cât smerenia, sau ce ne învață pilda vameșului și a fariseului

0:00, luni, 6 februarie, 2017 | Cuvinte-cheie: ,

Iubiți întru Hristos, frați și surori

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în timpul propovăduirii Sale, când dorea să atragă atenția asupra unui fapt mai important , sau dorea să se facă mai înțeles, atât de ucenici, cât și de mulțimea ce îi urma, vorbea în pilde. Una din ele este, pilda vameșului și a fariseului.

Pentru a înțelege mai bine importanța și scopul acestei pilde, trebuie să vedem cînd și mai ales, de ce Hristos dă această pildă. Și evanghelistul Luca, ne spune că Hristos a dat această pildă, ,,către unii care se credeau a fi drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Lc. 18, 9). Din contextul istoric al acelor timpuri, relatate de Sfânta Evanghelie, se înțelege, la prima vedere, că Hristos, ca și în alte multe cazuri, mustra prin această pildă, îngânfarea, dar mai ales mândria fariseilor. Sfinți Părinți, însă ne spun că, această pildă este pentru fiecare dintre noi, deoarece ne regăsim cu siguranță în ea, mai cu seamă în chipul fariseului. E important să știm de la început că, Hristos dorește prin această frumoasă și impresionantă pildă, să trezească în fiecare dintre noi, sințământul umilinței și al căinței pentru păcatele făcute.

Pilda se începe astfel: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage” (Lc. 18, 10). Acești doi oameni, fariseul și vameșul, chiar dacă erau diferiți și prin viața, și prin faptele lor, și prin statutul social, și prin modul de gândire, totuși amândoi înțelegeau și cunoșteau că, Dumnezeu este ziditorul lor și a lucrurilor lor. Această înțelegere pe care o aveau vameșul și fariseul, ar fi trebuit și, bine ar fi, dacă ar aveau toți creștinii noștri. De aceea și oamenii nu vin la biserică și nu se roagă cuviincios, deoarece nu-L consideră pe Dumnezeu a fi Creatorul lor. Indiferent de statutul nostru social, de starea noastră sufletească, trebuie să venim la biserică. Mulți cred că nu mai este atât de important să mergem la biserică, stau mai bine acasă, mai fac o rugăciune, mă mai gândesc la Dumnezeu și totul e bine. Pentru cei bolnavi și bătrâni, da, e bine și așa, dar toți ceilalți, trebuie să mergem la biserică, asemenea vameșului și fariseului, la templu.

Vameșul și fariseul au intrat în templu „să se roage”. Ca să înțelegem, care este scopul venirii noastre la biserică. A te ruga, înseamnă „a vorbi cu Dumnezeu”. Intrând în biserică, vorbești cu Dumnezeu despre necazurile, bolile, nevoile, dar și bucuriile tale. Și într-adevăr, noi ne rugăm la biserică, dar o facem de multe ori greșit, aproape ca fariseul, dacă nu și mai rău. Sfinții Părinți ne spun că rugăciunea trebuie să fie mai întâi de mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dat, apoi să cerem de la El ce dorim.

În mod normal, venind la biserică îl bucuri pe Dumnezeu. Dar din pilda vameșului și a fariseului, vedem că se poate întâmpla și puțin altfel. Adică, tocmai în biserică să se supere Dumnezeu pe noi. Cum și de ce? ne-am întreba nedumeriți. În cuprinsul acestei pilde vom vedea când și de ce îl intristăm pe Dumnezeu stând în biserică.

Au intrat în templu și fariseul, și vameșul. Fariseul plin de sine și de gânduri înălțătoare despre faptele sale, a mers în față, să se roage. Iar vameșul, conștient de murdăria sufletului, pricinuită de păcatele sale, stătea lângă un stâlp din templu, c-am spre ieșire. Când omul intră în biserică și e conștient de propria păcătoșenie, dorește cumva să stea mai într-o parte, nevăzut de nimeni, cu capul plecat, aproape ca vameșul din această pildă. Și asemenea cazuri, se mai întâlnesc și astăzi, în multe biserici, când vedem stînd într-un colț, un bătrîn istovit, sau o bătrânică adâncită în rugăciune pentru păcatele vieții sale, sau pentru greșelile copiilor și nepoților, care se zbuciumă pe drumurile păcatelor.

Și a început fariseul să se roage: „Dumnezeule, eu nu sunt rău și păcătos ca ceilalți oameni, sau ca acest vameș. Eu postesc, mă rog, fac milostenie”(Lc. 18, 11-12). Iată ce l-a întristat pe Dumnezeu, lauda și mândria. Iar vameșul „lovindu-și pieptul zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” (Lc. 18, 13). Și zice Hristos în încheierea acestei pilde, despre vameș: „acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa, căci s-a smerit” (Lc. 18, 14).

Sfântul Antonie cel Mare zice: „Toate faptele și virtuțile împreună, nu cântăresc cât smerenia”. Și ne mai spun Sfinții Părinți: „Nimic nu iubește Dumnezeu mai mult, decât sufletul smerit”. Iar sfântul Nectarie de Eghina, cât și alți sfinți, în acelaș duh spun: „Mai bine un păcătos smerit, decât un drept mândru”. Aceste citate, cât și multe altele asemenea, reflectă din plin învățătura esențială, din pilda vameșului și a fariseului.

Iubiți credincioși, nici o patimă nu ne păgubește sufletește ca mândria. Indiferent cine am fi noi, sau ce am fi făcut noi, câte posturi, milostenii, rugăciuni și ctitorii, dacă ne mândrim sau zicem în sufletul nostru, cu o oarecare satisfacție că, nimeni nu a mai făcut ce am făcut eu, nimeni nu este ca mine, sau altele asemenea, atunci ne asemănăm fariseului. Lui Hristos i-au fost plăcute faptele fariseului, și noi trebuie să facem fapte bune. Dar când a început să se laude și să se creadă mai presus ca vameșul și ca ceilalți, l-a întristat pe Hristos.

În cântările canonului din triod de la utrenie, se spune frumos într-o stihiră: „Să facem faptele bune ale fariseului (postul, rugăciunea, milostenia, curăția), dar să nu ne mândrim ca el”, deoarece, apostolul Pavel în Epistola către Romani zice: „Nu sântem noi care facem ceva, ci Duhul lui Dumnezeu care este în noi”.

Vameșul era foarte păcătos, nu știm dacă făcuse în viața lui vreo faptă din cele care le făcuse fariseul, dar totuși a fost socotit mai drept. Își conșteintiza propria păcătoșenie și s-a ruga cu umilință. Sfântul Serafim de la Sarov ne spune: „Așa trebuie să fie un rugător adevărat și așa este o rugăciune adevărată, cu umilință și din inimă”.

Să recunoaștem fraților cu sinceritate, oare de puține ori ne-am crezut mai buni, mai înțelepți, mai credincioși, mai postitori, mai rugători și mai bisericoși ca alții? Să ne smerim cugetul, să nu mai avem păreri de sine despre noi, să nu ne mai înălțăm, căci nimeni altul decât Hristos cu preacurata și nemincinoasa Sa gură ne zice, avertizându-ne: „Cine se va înălța, se va smeri, iar cine se smerește, se va înălța” (Lc. 18, 14). Cuviosul Siluan Athonitul spune: „Nimic nu curăță, nu înfrumusețează, nu întărește și nu îmbogățește sufletul, ca smerenia adevărată”.

Să tindem dar, spre aceasta iubiți credincioși, să urmăm sfatul Sfinților Părinți și învățătura Mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, să râvnim smerenia și umilința vameșului, dar să îmbrățișăm cu dragoste și râvnă, lucrarea faptelor bune pe care le-a făcut și fariseul.

+ PETRU

Episcop de Ungheni și Nisporeni

Contact Form Powered By : XYZScripts.com