Header image

Toate vin de la Dumnezeu şi trebuie acceptate ca atare

Mihail s-a născut în 1877 în Letonia. Nu împlinise nici un an şi jumătate când mama lui a murit, iar la şase ani şi-a pierdut şi tatăl. Ca orfan a dus o viaţă foarte tristă, despre care n-a mai dorit să-şi aducă aminte vreodată. De aceea copilăria sa e puţin cunoscută.

În anii adolescenţei a luat hotărârea să se lepede de lume şi să se facă monah, deşi a mai trecut un timp până şi-a împlinit gândul. Rudele sale încercau să-l convingă să renunţe la hotărârea aceasta, sfătuindu-l să-şi găsească o slujbă şi să se realizeze material în viaţă.

În fabrica unde lucra Mihail a avut loc un incident care l-a mişcat până în adâncul fiinţei sale, facându-l să se gândească la moartea neaşteptată. Un mecanic, dorind să oprească o anumită maşină, s-a apropiat prea mult de ea, iar aceasta i-a agăţat haina şi într-un minut n-a mai rămas nimic din el. Amintirea statornică a morţii apropiate l-a determinat să împlinească hotărârea de a deveni monah.

Era a treia zi după Paşti. Mihail – fără să spună nimănui nimic – şi-a pus o bocceluţă pe umăr şi a părăsit în ascuns casa. în bocceluţă erau o biblie şi două schimburi de haine. Avea atunci doar optsprezece ani.

Hrănindu-se cu ce-i dădea Dumnezeu, dormind în pădure sub cerul liber, părăsind toată grija pământească, Mihail mergea cu rugăciunea pe buze din mă-năstire în mănăstire, căutând să afle voia lui Dumnezeu cu el. Apoi deodată i-a venit în minte un gând: „Fii neclintit în apărarea adevăratei Ortodoxii. Vei avea de îndurat multe, dar să fii neclintit până la moarte”.

În 1902 Mihail a părăsit definitiv lumea, intrând în mănăstirea Valaam. Acolo, în spatele străvechilor ziduri de piatră ale mănăstirii, a trăit mulţi ani în linişte şi pace, bucurându-se în inima sa. Dar pacea i-a fost tulburată, căci în 1917 în Rusia s-a declanşat sângeroasa revoluţie bolşevică, din care lumea nu-şi va mai reveni niciodată. S-a instaurat regimul comunist, care era bazat pe ateism, iar credincioşii erau măcelăriţi cu miile. Ştiind că „arena” şi prigoana Bisericii din catacombe nu încetaseră vreodată, monahul Mihail vărsa lacrimi fără de număr pentru sângele care curgea acum.

Într-o zi geroasă de iarnă fu văzut un om care alerga către mănăstire, traversând lacul îngheţat. Se ducea să-i avertizeze pe monahi că nişte soldaţi bolşevici se apropiau de mănăstirea lor. Monahii au încărcat de îndată pe sănii şi cai bunurile mănăstirii şi au început să traverseze posomorâţi lacul îngheţat, îndreptându-se către teritoriul liber al Finlandei. La acea vreme, în Mănăstirea Valaam vieţuiau aproximativ trei sute de monahi. Deoarece îngheţaseră foarte tare de frig, s-au hotărât să facă focul. în timp ce stăteau la foc, priveau din depărtare cu mare în-tristare la mănăstirea lor iubită; lacrimile le curgeau şiroaie pe obraji, iar frigul iernii îi pătrundea până la oase.

În cele din urmă, au reuşit să scape de prigoana bolşevică, ajungând în Finlanda, unde au înălţat din nimic o nouă mănăstire. Apoi, în vremurile acelea întunecate şi grele, a izbucnit o nouă prigoană în propria lor mănăstire: o mişcare de „reformă” a tradiţiei străvechi ortodoxe încerca să adapteze ortodoxia modelelor lumii noastre căzute. Toţi cei care erau împotriva „sistemului” şi a conformismului său au avut de suferit o prigonire nemiloasă. Monahul Mihail şi-a amintit de chemarea sa de a fi „neclintit în apărarea adevăratei Ortodoxii” şi a suferit multe persecuţii. A fost judecat pentru devotamentul său faţă de adevărata Ortodoxie şi în timpul procesului a spus: „Mă puteţi îngropa de viu, dar eu nu voi renunţa la jurământul pe care l-am făcut”. După proces a fost exilat pe o insulă pustie.

În 1957 monahul Mihail a fost obligat să părăsească mănăstirea din pricina persecuţiilor şi cu multă întristare s-a mutat la Mănăstirea Peşterilor Pskov, de la graniţa cu Uniunea Sovietică. Părintele Mihail şi-a trăit ultimii ani de viaţă în linişte şi izolare totală, rugându-se tot timpul.
Următoarea relatare este rodul întâlnirilor şi discuţiilor avute cu Mihail în anii dinaintea morţii sale. Cuvintele sale par a ne deschide uşa către lumea cealaltă.

„Ochii săi extraordinari, luminoşi şi limpezi mă priveau. Am înţeles de îndată că părintele Mihail îmi citeşte gândurile şi îmi ştie trecutul.

– Părinte, l-am întrebat eu, ce credeţi despre moarte ?

Părintele a răspuns:

– Nu există moarte. E doar o trecere dintr-o stare în alta. Pentru mine personal, viaţa din lumea cealaltă e mult mai reală decât viaţa mea de aici. Cu cât creştinul trăieşte mai intens viaţa lăuntrică, cu atât e mai detaşat de lumea aceasta şi se apropie în mod imperceptibil de cealaltă lume. Când vine sfârşitul e uşor: cortina străvezie pur şi simplu dispare. Lucrarea păcatului sapă de foarte multă vreme, dar acum cred mai degrabă că se îndreaptă spre o altă ţintă, într-adevăr, câţi martiri am avut până de curând şi câţi mai avem acum? Aceasta arată câţi sfinţi mai sunt în viaţă. La sfârşitul lumii nu va mai fi nici un martir, fiindcă apostazia va fi generală.

– Viaţa lăuntrică e împovărătoare ? l-am întrebat pe bătrân.

– Nu, dacă o iei aşa cum trebuie. Viaţa lăuntrică nu e ca o linie dreaptă. Sunt deopotrivă şi suişuri şi coborâşuri. Nici unul dintre cei care caută confortul să nu se aştepte să atingă pacea lăuntrică. Acela nu ştie nici măcar ce e aceasta. In lume sunt mulţi oameni care sunt doar cadavre umblătoare şi care nu se gândesc decât la propriul lor trai lesnicios. Când suntem tineri şi chiar de vârstă mijlocie, ne putem ascunde de noi înşine. însă un om bătrân nu mai poate face asta. Adeseori revelarea adevăratului sine al omului este înspăimântătoare.

E important să eviţi greşelile pe care le-ai făcut, oricare ar fi ele: băutura, jocurile de noroc, desfrâul şi celelalte. După fiecare cădere, pocăinţa noastră slăbeşte. Ne obişnuim cu păcatele şi până la urmă nu mai simţim deloc acţiunea harului dumnezeiesc asupra noastră. Devenim mai întâi indiferenţi faţă de viaţa creştină şi apoi îl duşmănim cu înverşunare pe Dumnezeu. Când cineva atinge stadiul acesta, a pierdut puterea de a-şi recunoaşte greşeala şi ajunge un netrebnic. Pe de altă parte, cei cărora le pare cu adevărat rău, chiar dacă vor cădea iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, vor începe mai întâi să simtă indiferenţă pentru el, iar după aceea îl vor urî. Treptat, toate păcatele îi vor dezgusta şi ei vor deveni sfinţi ai lui Dumnezeu.

Oricine e liber să aleagă prima sau a doua cale. Cei care aleg calea cea dreaptă trebuie să ţină minte acest lucru: cu cât cineva începe mai devreme, cu atât e mai bine. E foarte greu să te desparţi de obiceiurile cele vechi. Criminalii şi răufăcătorii nu s-au născut aşa; nu erau deloc diferiţi de ceilalţi, dar au ignorat căinţa pentru micile păcate şi au sfârşit prin a fi nişte netrebnici.

Bătrânul Mihail mi-a dat odată o bucată de hârtie pe care scria următorul lucru: «Bucuria şi necazul, înălţarea şi căderea, sănătatea şi boala, cinstea şi ruşinea, bogăţia şi sărăcia – toate vin de la Dumnezeu şi trebuie acceptate ca atare».

Mi-am îndreptat privirea către monah:

– Aceasta e o vorbă grea, părinte. Bătrânul a răspuns:

– Nu, nu este. Mulţi oameni loviţi de nenorociri devin sau deprimaţi, considerând că totul e pierdut, sau răzvrătiţi, crezând că suferă pe nedrept. Adevărul, bineînţeles, e că Dumnezeu se pleacă spre noi în felul Său propriu, care e cel mai bun cu putinţă pentru cel implicat.

Însă noi avem pur şi simplu o credinţă moartă. Aceasta le e proprie demonilor. Ei ştiu că Dumnezeu există, dar cu toate acestea I se împotrivesc. Aminteşte-ţi totdeauna că necazurile din viaţă sunt menite să ne facă să ne desprindem mai mult de lumea aceasta. Prin urmare, ele ne conduc spre o viaţă mai bună.

Vezi, dacă nu avem pacea minţii, nu-L putem vedea pe Dumnezeu. Suntem capabili să ne înţelegem trecutul în limitele îngăduite de Dumnezeu, dar nu ştim ce avem de făcut acum şi cum să ne planificăm viitorul. Dacă n-avem pace în suflet, înseamnă că înlăuntrul nostru n-am atins încă o stare de plinătate şi suntem orbiţi de patimi care nu ne permit să vedem lumea în adevărata ei lumină. Dar când dobândim pacea lăuntrică, patimile sunt biruite şi vedem cu limpezime cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

Vezi, e cu neputinţă să fii un bun slujitor al lui Dumnezeu şi să lucrezi cu succes în via Lui, indiferent în ce măsură, până n-ai dobândit mai întâi pacea lăuntrică. Oamenii preţuiesc această pace mai mult decât orice, dar e evident că n-o pot obţine de la cei care n-o au nici ei. Nenumăratele predici, cărţi, exerciţii spirituale nu au nici un efect, fiindcă nu sunt născute din pacea lăuntrică, în contemplaţie şi detaşare de lume. Dar când dobândeşti pacea lăuntrică, totul e în regulă, fiindcă Dumnezeu e cu tine. Numai având o adâncă pace lăuntrică II putem vedea pe Dumnezeu şi putem înţelege voia Lui.

– Ce ajută la dobândirea păcii lăuntrice, părinte? l-am întrebat eu pe pustnic.

Bătrânul a răspuns:

– Îndurarea cu răbdare a necazurilor şi rugăciunea curată.”

Extras din Tinerii vremurilor de pe urma. Ultima si adevarata razvratire.
Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Editura Sophia, 2008, p. 137-143

Contact Form Powered By : XYZScripts.com