Header image

Toiagul şi varga Ţigăneştilor

15:03, luni, 11 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Credeam că vara aceasta voi scapa în sfîrşit de călduri. Că ploile care de astă dată s-au întîmplat să fie darnice,pînă aproape de august, mă vor ajuta să trec de pragul critic al caniculei fără mari dificultăţi. Şi nu doar al caniculei. Ci şi de cel al singurătăţilor. Dar n-a fost să fie. Arşiţa s-a înteţit şi iată că ajuns în miez de iulie iarăşi nu pot scrie. Iarăşi nu pot reflecta. Nu-mi ajunge vlagă măcar să citesc. S-au să lucrez grădina. Să ud trandafirii. Nimic. Căldură mare dom”le, vorba lui Carajiale. Asta aici, pe Dealul Schinoasei , în bătaia vînturilor şi la sînul verdeţii, dar ce să zici de oraş? Acolo este infernul adevărat.Nici să răsufli, necum să speri la ceva.În plus şi Ana, venită într-o vacanţă mai lungă, de trei luni, mereu dispare pe undeva, o vorbă aşezată, de părinte ,n-am reuşit să schimb cu ea.În această situaţie ce-mi rămîne să fac decît să fug din oraş? Zis şi făcut. „Cuvioase părinte, – îl chem la celălalt capăt al firului de telefon pe arhimandritul Irinarh, stareţul mănăstirii Ţigăneşti- mai este valabilă invitaţiea de anul trecut?” „Sigur, fiule! – îmi răspunde blînd din sihăstriile lui. – Demult e vremea! Te aştept!”

Şi dacă e vremea, dacă de atîtea ori m-am pregătit de un pelerinaj la Ţigăneşti, ani la rînd, fără ca să ajung totuşi acolo, iată că în căteva clipe îmi împachetez laptopul, cărţile , telefonul mobil, undiţa, tranzistorul, alte cîteva lucruri necesare pentru o şedere plăcută acolo, şi, peste o jumătate de oră, domnul Leonid, şoferul unui Ford răblăjit , mă lasă, sub zvon de clopote, lîngă o bisericuţă albă şi curată ca un păhar de apă. Privesc la vitraliile ei multicolore, la turlele ei gotice avîntate spre imensităţile cerului,trag aerul tare în piept, şi parcă nu-mi vine a crede. Este ca şi cum aş fi visat-o toată viaţa şi iată acum mi s-a arătat aevea. Ca şi cum printr-o decizie decisivă aş fi trecut momentan din iad în rai. Dintr-un oraş zăpăcit într-un loc de linişte şi pace. Un zbor necurmat şi perfect al pietrei această casă a Domnului. O bijuterie arhitectonică în pustietăţile codrilor. Şi în acelaţi timp o adevărată minune sufletească. Ca şi brazii înalţi, cu fruntea sprijinită în stele, aidoma unor lumînări, din preajma-i. Ca şi izvoarele lecuitoare de sus, de la căpătîiul ei. Ca şi fosta trapeză de alături, cu stîlpii dorici perfecţi, păstraţi intacţi, şi pereţii în ruină,mîncaţi de mucegai. Ca şi cele două lacuri tremurătoare de devale,cu malurile năpădite de stufăriş şi de vestigiile unei staţiuni părăsite. Ca şi chiliile semănate primprejur aidoma unor stupi de albine. Ca şi pădurea care urcată pe potcoava unor dealuri domoale înconjoară strîns această bijuterie, din tustrele părţile, ca o aură, pecetluind-o cu o taină desăvîrşită.

„Ce putere ascund aceste locuri, – exclam eu în loc de bineţe şi închinăciune, la întîlnirea cu părintele Irinarh,- ce măreţie!” ” Aşa este fiule,- răspunde el în timp ce-mi oferă pentru odihnă şi lucru una dintre cele mai bune chilii de care dispune, – sînt femei care vin încoace de la mii de kilometri, şi stau stîlp în faţa altarului, trei ore la rînd, de la începutul şi pînă la capătul slujbei. Psalmii, sînt toiagul şi varga mănăstirii, reflectează el. Timpul ei fără de timp.Imnele psaltice au pus temelia ei cu sute şi sute de ani în urmă. Ele au apărat-o de la năvala tătarilor. Şi tot ele au refăcut-o de la pîrjolul comuniştilor.Cînd am venit încoace cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir nu prea ştiam multă preoţie. Nici altceca. Am dormit la podea,învelindu-mă cu sac. Am citit pe ruine psalmii.Şi-am adunat pietrele. Aşa , cu ajutorul Domnului, încet, încet , am reînălţat această minune,care iată străluceşte în faţa lumii. ” Psalmii deci, bucuria şi durerea mea.N-am dovedit bine să-mi desfac bagajele, să schimb cîte o vorbă cu monahii, şi parfumul lor de tămîe, amestecat cu cel de iarbă crudă, m-a învăluit şi cotropit din toate părţile. Ani întregi aflîndu-mă la greutate am copiat psalmii unul cîte unul.Ani la rînd am colindat bisericile, ascultîndu-i.Nicăieri însă în altă parte nu i-am auzit să răsune atît de dumnezeesc, atît de divin. De parcă ar răzbătut din miezul pămîntului şi s-ar fi ascuns sub fiece stea.

N-am mai scris, n-am mai citit, nici măcar n-am pescuit. Orice creaţie sau actvitate omenească mi s-a părut neînsemnată. Am ascultat şi-am privit doar: cum sare peştele peste oglinda apei, ca o străfulgerare de gînd, dimineaţa şi seara, în răsărit şi-n apus de soare; cum freamătă stejarii cu zbuciumul sutelor de ani în trunchiul lor; cum cîntă cocoşii şi fazanii, de undeva de aproape, din pădure, de la cîţiva paşi, şi în acelaşi timp parcă de foarte departe, din inima pămîntului, de la marginile civilizaţiei; cum pasc caii pe păşune, încet şi calm, mătăhăind din capete şi făcîndu-şi drum agale prin norii de insecte; cum se furişează turmele de capre pe sub geana pădurii; cum bate toaca dimineaţa devreme, pentru utrenie, şi seara tîrziu pentru vecernie, ba rar şi nehotărît, ba năvalnic şi decisiv. Este important să prinzi din această polifonie primul murmur, care apare din nimic.Şi nu poţi şti dacă e şoaptă omenească sau foşnet de frunză. Urmează apoi al doilea, al treilea, izvorînd unul din altul,lumină din lumină, foşnet din foşnet,miracol din miracol, care se amestec şi curg într-un lanţ nesfîrşit , legîndu-se pînă la urmă într-un nod definitiv.

Nodul rugăciunii neîncetate. Firul de la taina tainelor! Odată descoperit la Ţigăneşti, el te duce numaidecît, prin miriadele de sunete şi culori ale sale,asemeni glasului din Şaherezada, spre imaginea unui copac singuratec, care urcat pe culmea unui deal pleşuv, fără urmă de vegetaţie , stăruie triumfător în zare, la gura potcoavei, în coasta şoselei Balcanilor.Ca o o întruchipare a desăvîrşirii. Ce bizar e totuşi că ajuns lîngă el ţi se arată mai mult ca o negare a tainei. Ca o neputinţă. „Ce e cu acest copac?” – îl întreb eu nedumerit pe cuviosul părintele Irinarh. „Nimic deosebit fiule, cîndva pe locurile acestea erau doar păduri sălbatice , – îmi zice el calm, – soarta i-a pregătit cuibul şi l-a rînduit în mijlocul acelor codri. Şi tot ea,mîna nemiloasă a omului, civilizaţia l-au vitregit şi lăsat singur.” Tace o vreme îngîndurat după care rupe liniştea şi adaugă cu discreţie : „Domnul însă, fiind milostiv, a făcut din el un semn emblematic, toiagul şi varga Ţigăneştilor”. Nu ştiu dacă am pătruns pînă la capăt spusele părintelui. Numai că a doua zi, lipindu-mi fruntea de dalele reci de piatră de la picioarele Mîntuitorului, la un moment dat, mi s-a părut că mă rog pentru acel copac.

Ce stranie închipuire ! De ce dimineţile, mi-am zis, ieşind la plimbare,păşind încet,murmurul rugăciunii se desprinde de mănăstire, de pădure, de locurile ei de vrajă şi urcă solemn, în sclipirele soarelui, odată cu paşii mei, sus pe creasta acelui deal arid, apoi pe copac, în tremurul frunzelor lui, ca un cuib de jăratec, iar, ajuns acolo, dispare , coboară şi se furişează pe lîngă mine în jos, ca o umbră, în tainiţele chliilor monahale.Unde e începutul lui fără de început? Şi sfîrşitul lui fără de sfîrşit? Şi pentru cine răsună el? Ce nevoi încap în el? Cum să-l prind în rugăciunea mea, care parcă e separată de ee şi parcă nu? Explicarea minunilor. Blestemul omului civilizat. O săptămînă întreagă m-am zbătut cu această problemă? Ziua şi noaptea. În timpul meselor şi plimbărilor. Chiar şi-n puţinele ore cît am comunicat cu Veronica şi Ana,fetele mele, venite pe neaşteptate la mine. Am vorbit. Ne-am bucurat.Probabil pentru prima dată în viaţă atît de adînc şi firesc.”Tată ni s-a părut că te pierdem” – mi-a zis Ana. Am rîs. Pînă la urmă însă tot cu copacul acesla în spate ne-am fotografiat.

Şi cine ştie poate că aşa şi n-aş fi dezlegat nimic din taina lui dacă la despărţire, înainte de a urca în maşină nu era să mă aplec spre bunul şi ospitalierul părinte Irinarh, şi parcă împedicîndu-mă , după o clipă de ezitare, sş-l strîng într-o îmbrăţişare stîngace. Sfinte Dumnezeule, ce îmbrăţişare de răspuns a urmat.De un milion de ori mai puternică şi mai sinceră ca a mea. O viaţă întreagă am aşteptat această îmbrăţişare. Precum şi pe fraţilor săi. Abea în lanţul acelor îmbrăţişări am înţeles că o minune nu se dezleagă, ci se trăieşte, că murmurul acela era pentru mine. Peste cîteva minute maşina urca greu,duduind ca un tractor, pe panta drumului spre şoseaua Balcanilor.Umbrele tainei mai pluteau în cabină, la o cotitură însă, înainte de-a întra în pădure , au cedat şi brusc, dar o clipă, pe parbriz a strălucit imaginea copacului singuratic. Din fericire nu mi s-a mai părut atît de singur. Alături de el erau fetele mele, Veronica şi Ana, în rochii uşoare, vaporoase, parcă din flori de cîmpie şi din aripi de fluture, ca o vară ,ca o minune nesperată,care iată ,abea sesizată, se topeşte în eternitate, smulgîndu-mă măcar pentru o clipă din braţele singurăţilor mele de plumb.

Ion Bradu, Dealul Schinoasei

Contact Form Powered By : XYZScripts.com