Header image

Toţi se vor pierde, eu mă voi mântui. Toţi se vor mântui şi eu mă voi pierde

23:42, miercuri, 29 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Cultivarea ideilor corecte este însoţită de răsturnarea de pe piedestaluri a celor false. Ar fi echivalent cu distrugerea idolilor de altă dată.

Purtând în sine un gând fals, o atitudine falsă faţă de viaţă, omul riscă să-şi trăiască viaţa ca un închinător de idoli. Sau cel puţin, nu pentru a realiza ceea, de ce ar fi capabil.

Iată Antonie, pustnicul, căruia, ca răspuns la cererea sa, chiar Moise i s-a arătat, pentru  a-i explica locurile “întunecate” din Scriptură. Acest om, „îmbrăţişat de Dumnezeu şi cunuscător al tainelor,” aude o voce. Care i-a zis, că el, Antonie, încă nu a ajuns nici măsura  unui cizmar, care trăieşte  în Alexandria.  Antonie, condus de Dumnezeu,  a părăsit deşertul şi vine într-un furnicar adevărat la o furnică, care are în inimă gânduri drepte.
Alexandria – una dintre creaţiile lui Alexandru Macedon, aceast probabil prim globalist, care visa la un imperiu mondial. În portul din Alexandria vin sute de nave. Aici vin mii de oameni ca să cumpere şi să vândă bunuri. Oamenii vin aici pentru a asculta celebri predicatori sau filosofi.  Tot aici sunt  mulţi dintre acei,  care trăiesc în plăceri şi petreceri.  Aici poţi întâlni orice, vedea orice şi afla totul. Călugărul nu ar trebui să viziteze asemenea locuri, poate doar în cazuri excepţionale.

Şi iată că Antonie bate la uşa pe care i-a indicat-o chiar Dumnezeu. Bate la uşă şi se acordă pemisiunea de a intra.

Stareţul îl ragă pe stâpânul casei să-i dezvăluie secretul: «Prin ce eşti atât de plăcut Domnului? În ce constă fapta ta, acea muncă a inimii, care nimeni în afară de Dumnezeu n-o vede?»

Cizmarul e înspăimântat şi nedumerit. El nu are nimic deosebit, cu atât mai mult o faptă deosebită a inimii. Călugărul l-a confundat cu cineva. El doar munceşte. Stă lângă geam, mai priveşte pete el şi munceşte. Asta e tot.

«Nu am confundat nimic, –îi spune Antonie, – te implor, deschide-mi fapta ta».

Atunci cizmarul în simplitatea inimii sale, relatează despre cele ce îi umple sufletul.

În timp ce lucrează, el priveşte strada, care este plină de mulţimea oamenilor. Aceştea  sunt persoane de ambele sexe şi  de toate vârstele, îmbrăcaţi magnific, şi abia acoperiţi de nişte zdrenţe, cei ce locuiesc aici şi veniţi de peste mări şi ţări, cei are au ieşit la o plimbare şi cei care se grăbesc în drumul lor.  Cizmarul îi vede mai buni, decât pe sine. Pe ei îi iubeşte Domnul, gândeşte el.  Aplecându-se de asupra muncii sale el meditează că ei toţi se vor mântui, deoarece ei toţi sunt buni şi pe ei îi iubeşte chiar Dumnezeu.  “Probabil doar eu mă voi pierde în focul veşnic”, meditează el şi îşi continuie munca şi rugăciunea.

După aceste cuvinte Antonie i se închină şi se întoarce la viaţa sa. El a auzit ceea, pentru ce a venit. Cu adevărat nu în zădar a făcut acestă lungă cale. Pleacă din portul Alexandriei corăbii, pline de mărfuri scumpe. Şi pleacă şi călugărul nostru, care poartă în inima sa gândul insuflat de Duhul Sfânt, gând ce duce spre mântuire. «Toţi sunt mai buni decât mine. Toţi se vor mântui şi doar eu voi fi pedepsit pentru păcatele mele».

«Toţi se vor pierde, eu mă voi mântui», – şopteşte minciuna mândră.

«Toţi se vor mântui şi eu mă voi pierde», – spune conştiinţa , iluminată de Sfântul Duh.

Aceasta este lecţia acestei istorii, şi dacă v-am relatat-o e doar pentru ca să descoperiţi esenţa ei.

Dar am o întrebare.

Sau chiar două întrebări.

Sau o mie de întrebări.

În orice caz, e o învăţătură nu prea clară, deşi sufletul meu simte că s-a atins de adevăr. S-a atins de adevărul dumnezeiesc, dar s-a retras speriat de atingere.

În primul rând, cum adică  «eu mă voi pierde»? Fie că se vor «mântui toţi», sunt deacord. Dar eu? De ce mă voi pierde eu? Şi cum ar trebui să nu deznădăjduiesc?

Şi apoi, oare nu-şi aleg  oamenii religia după adevărul din ea? Oare nu se mândresc cu alegerea lor şi nu înceară să le dovedească tuturor de ce anume ei au făcut alegerea corectă ? «Eu am dreptate şi voi sunteţi cei rătăciţi», –iată prima mişcare într-o partidă de şah, care este o dispută religioasă.

Şi căutăm o religie, căutăm înfruntând obstacole anume pentru a ne mântui, dar nu a ne pierde pe vecie. Atunci cum să primesc acestea? Poţi să fii în adevăr, pentru care ai putea să-ţi dai chiar viaţa, să-i consideri pe toţi îngeri adevăraţi, iar pe sine destoinic doar de chinul veşnic?

Dar totuşi cât de paradoxal nu ar fi, anume acesta este adevărul. Poate creierul unui calculator nu va fi în stare să perceapă un asemenea gând, dar sufletul omului e dator să primească asemenea adevăruri, fie şi paradoxale.

Eu nu cunosc sufletele altora, ştiu doar că sunt pline de taine şi de nepătruns. Şi mai ştiu că sunt iubite de Dumnezeu.

Din toate sufletele din lume, îl cunosc doar pe al meu şi tot doar paţial. Dar şi din ceea ce cunosc despre mine pot să deduc : «Eu sunt copilul pierzării».

Ca robul scos la vânzare şi procurat de noul stâpân, aparţin căderii în păcatul continuu. Nici unul din eforturile mele nu-mi dă libertate. Am încercat şi nu o dată. Concluzia e groaznică: sunt încătuşat şi marcat.

Hristos a venit să mă răscumpere. A  ordonat să fiu descătuşat, iar ca plată a permis să fie priponote propriile mâni pe Cruce.

Oare sunt în dreptul de a-l judeca pe cineva pentru păcate, dacă mâinele mele mai poartă urmele cătuşelor.

Acesta şi este semnul care ne indică apartenenţa la adevăr, nedorinţa de a judeca păcatele altor oameni, refuzul de a vedea aceste păcate şi a le compara. Eu îmi perd sufletul – pe mine mă vindecă Domnul; eu am nimerit în robie şi am fost răscumpărat.

Credinţa – este afundare în propria durere şi plângerea propriilor păcate care mă aduc la moarte. Şi dacă se vor vărsa pentru mine lacrimi, atunci ochii vor fi în stare să vadă lumea după spusele : «Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul.» (Tit 1: 15).

Şi să nu judece poate sufletul numai atunci, când îşi vede propria neputinţă şi vede în orice moment al vieţii că nu are cu ce se lăuda.

Şi dacă nu judecă sufletul pe nimeni, atunci nici el nu va fi judecat. Iată ce înseamnă : la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. (Ioan. 5: 24).

Dar cum să nu deznădăjduiesc, fiind însoţit de aceste gânduri? Cum să nu devin robul tristeţii şi să nu cad într-o adâncă deznădejde ?

Vom vorbi şi despre asta.

Aceasta e mândria noastră care încearcă se se eschiveze şi cu atât mai mult nu vrea să moară. Ea e cea care dă naştere tristeţii şi deznădejdii negre.

Dar acelaşi Duh, care ne arătă propria păcătoşenie ne şopteşte şi unde e salvarea şi mângâierea, doar el şi este – Mângâietorul.

Acelor vase alese, care sunt în stare de a percepe cuvântul Său, Duhul le deshide cuvintele de adevăr şi le dă puteri nemăsurate. Aşa după o luptă lungă, ispite şi suferiţe Cuviosul Siluan Athonitul a auzit „Ţine mintea ta în iad şi nu deznãdãjdui”. Aceste cuvinte sunt necesare pentru oricine, care se simte adesea înfundat în iadul deznădejdii.

Aşa experienţa pustnicilor şi asceţilor devine întrebată şi de mare folos, de fapt nici „nu de folos”, dar o adevărată cale spre mântuire pentru cei ce trăiesc în lume.

Această experienţă asceţii o pot primi şi de la mireni, asemenea lui Antonie cel Mare, deoarece Dumnezeu nu priveşte la feţele, ci la inimle noastre. Şi acolo în inimă, în adâncul el, pe care vrea să-l umple Sfântul Duh, toate diferenţele dintre oamnei nu mai au nici o importanţă.

Omul care-I aparţine lui Dumnezeu nu se mândreşte cu nimic.

Omul care-I aparţine lui Dumnezeu nu-şi doreşte judecata nimănui, căci ea apraţine doar lui Dumnezeu, cunăscătorul inimilor noastre.

Acest om se roagă smerit şi ţine minte cu recunoştinţă despre patimile lui Hristos.

«Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus» (Filipeni. 2: 5), – ne spune Scriptura.

Dar ce simţea Hristos mergând cătrea moarte sa răscumpărătoare? Am putea să ne apropiem de gândurile sale?

Nu doar putem, dar şi trebuie să o facem.

Aceste cuvinte înseamnă că ar trebui să ajungem la starea sufletească, când ne-am dori să fim răstigniţi pentru aproapele nostru, numai ca el să fie mântuit! Şi doar acestea reprezintă sfinţenia adevărată şi urmarea Crucii lui Hristos. Iar dacă nu persistă acestea şi nici nu se prevăd, atunci cu ce să ne mândrim? De parcă cu nimic, dar nu numai că o facem, dar şi cu ce intensitate!

Aceasta  înseamnă şi  că ar trebui să tindem la rugăciunea lui Moise, care i-a cerut lui Dumnezeu să-l şteargă din cartea vieţii, doar să nu distrugă poporul său.

Toate aceste cuvinte ne aduc spre necisitatea unei jertfe. Nu acelei care cere totul pentru sine, dar cea adusă pentru alţii. Unul din părinţii pustiei a spus, având Duhul Sfânt a lui Hristos cu bucurie m-aş scimba cu propria piele cu cineva care suferă de lepră.

Iată aceasta este Ortodoxia, pe acele înălţimi, unde ţi se opreşte şi răsuflarea!

Să-ţi duci Crucea şi să nu aştepţi laudă; să rabzi şi să-ţi fie milă de ceilaţi fără a aştepta să fie cineva mai indulgent cu tine.  Oare nu aşa a procedat Hristos?

Trebuie măcar să cunoaştem aceste trepte ale faptei creştine, pentru a nu judeca pe nimeni şi a nu ne mândri. Doar cel mai des despre necesitatea smerieniei e necesar de amintit celor, care de parcă s-a lepăda de păcatele grele, au început să se roage regulat şi nu doar să descopreră adevărul dar şi încearcă să trăiască cu noile adevăruri. Aceşti oameni îndeosebi (din motivul propriei autocontemplări) sunt în stare să transforme credinţa nostră într-o parodie groaznică, în bătaie de joc de cele sfinte şi în bătaie de joc de aproapele său.

Anume aceşti oameni cred că toţi se vor pierde şi ei se vor mântui.

Dar în realitate se poate întâmpla întocmai opusul.

traducere  şi adaptare Natalia Lozan

sursa pravoslavie.ru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com