Header image

Tragedia celor 116 copii arși de vii în Vinerea Mare a anului 1930

16:36, duminică, 1 noiembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Doar copiii se aflau în biserică în acea seară

La 18 aprilie 1930, bisericuţa din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în timpul Deniei Prohodului Domnului. Aproape toţi copiii satului, 116 la număr, au ars de vii în Vinerea Mare de dinainte de Paşte, înghesuiţi în biserica de doar 24 de metri pătraţi, care avea pe atunci o vârstă ce depăşea două veacuri. Lemnul era putrezit, bârnele erau şubrezite, fiecare pas chinuia periculos podeaua. La fel ca toate bisericile vremii de prin partea Munteniei, n-avea uşă, ci doar o deschizătură joasă, lată de 60 de centimetri, cât să treacă un singur om, cu capul plecat. Ferestrele erau înguste şi ferecate cu gratii de metal. Pe la opt seara, în curtea bisericii s-a iscat o mică gâlceavă. Sătenii încercau să-l convingă pe preot să ţină slujba afară. Erau aproape 200 de oameni, iar biserica era foarte mică. Până la urmă, s-au împăcat astfel: în biserică aveau să stea numai copiii, 116 elevi de şcoală primară şi de liceu. Dascălul a aprins o lumânare şi a aşezat-o în sfeşnic. Flacăra, la început plăpândă, a crescut şi a aprins o coroană din celuloid ce stătea deasupra sfeşnicului. Focul a fost stins iute de dascăl, strivit în bătăi din palme, stârnind zeci de scântei. O scânteie s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii, locul unde erau strânse, de ani şi ani, coroanele vechi. În câteva clipe, podul era în flăcări, iar înăuntru copiii nu bănuiau nimic.

Captivi din cauza îmbulzelii

Părinţii, încercând să intre să-şi salveze copiii, s-au îmbulzit la uşă. Ei se împingeau să intre, copiii se chinuiau să iasă şi nu reuşeau, tocmai din cauza părinţilor lor, care le blocau ieşirea. Au murit toţi, 116 copii, tot tineretul satului. Tot atunci şi-a găsit sfârşitul şi preotul paroh Dumitru Vişinescu, care a fost mistuit de flăcări împreună cu fiul său, în vârstă de 11 ani.

Deşi biserica a ars complet, un singur obiect, din hârtie, a rămas intact: Sfânta Evanghelie. Minunea aceasta a încurajat legenda ce s-a împământenit apoi în sat.

„Pe vremurile acelea se obişnuia ca, în anii secetoşi, să vină în satele afectate un sobor de preoţi de la Patriarhie cu moaştele Sfintei Filofteia. Preoţii oficiau slujbe în câmp, iar când îi apuca seara prin vreun sat, înnoptau, împreună cu sfintele moaşte, în biserica locului. Chiar cu un an înainte de tragedie, moaştele au stat în biserica din Costeşti. Se povesteşte însă că, după ce au plecat de la noi din sat şi au ajuns înapoi la Bucureşti, preoţii însoţitori ai moaştelor au observat că fuseseră furate două salbe din aur aflate alături de relicvele sfinte. Dumnezeu s-ar fi supărat tare pe sătenii din Costeşti şi i-a pedepsit, luându-le copiii”, povesteşte Virgil Ionescu.

Biserica construită aici în 2003 poartă, deloc întâmplător, hramul „Învierea Domnului” şi „Sfânta Muceniţă Filofteia”. Pe un monument de piatră sunt trecute numele celor 116 morţi din Vinerea Mare a anului 1930.

sursa Ziarul Lumina

Tragedia copiilor arşi în biserică: mărturiile ultimului supravieţuitor
La 18 aprilie 1930, bisericuţa din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în timpul slujbei de Denie. 116 copii au pierit în flăcări. În Vinerea Mare de dinainte de Paşte, o scânteie a aprins iadul în Costeşti. Aproape toţi copiii satului au ars de vii, înghesuiţi fără scăpare în biserica de doar 24 de metri pătraţi.

Virgil Ionescu a rămas singurul supravieţuitor al grozăviei din 1930. În focul cel mare şi-a pierdut toţi cei patru fraţi – Dumitru, Ilarie, Alexandru şi cea mică, Victoria. Pe-atunci avea şapte ani, acum are 87, dar amintirile acelei seri de 18 aprilie sunt la fel de vii ca acum 79 de ani. Mai are un singur gând – să continuie demersul început de tatal său pe lângă Patriarhie şi să obţină martirizarea celor care-au ars pe altarul Domnului. Cu glas tremurat, povesteşte…

Era Vinerea Mare atunci, 18 aprilie, iar preotul Dumitru Vişinescu şi mulţimea de enoriaşi se pregăteau pentru slujba de Denie, cuvenită fiecărei seri a săptămânii de dinaintea Paştelui.

Biserica din Costeşti, minusculă, avea pe-atunci o vârstă ce depăşea două veacuri. Lemnul era putrezit, bârnele erau şubrezite, fiecare pas chinuia periculos podeaua. La fel ca toate bisericile vremii de prin partea Munteniei, n-avea uşă, ci doar o deschizătură joasă, lată de 60 de centimetri, cât să treacă un singur om, cu capul plecat. Ferestrele erau înguste şi ferecate cu gratii de metal.

Părintele Dumitru ceruse de cu-n an în urmă aprobare Patriarhiei să-şi ţină slujbele în cealaltă biserică a satului, cea de piatră, mai solidă, mai încăpătoare. Nu s-a primit încuviinţare, căci biserica cea de piatră abia se clădea, era la „roşu” şi, mai ales, nu era încă sfinţită.
O singură scânteie,

Apoi groaza

Pe la opt seara, în curtea bisericii s-a iscat o mică gâlceavă. Sătenii încercau să-l convingă pe preot să ţină slujba afară. Ei erau aproape 200 de oameni, biserica era foarte mică. Până la urmă, s-au împăcat astfel: în biserică aveau să stea numai copiii – 116 elevi de şcoală primară şi elevi de liceu, cel mai mic, o fetiţă de numai opt ani – iar părinţii şi bunicii să stea afară.

Era aproape de opt şi jumătate când s-a declanşat iadul în Costeşti. Virgil Ionescu îşi aminteşte limpede totul. „Slujba începuse de câteva minute. Dascălul a aprins o lumânare şi a aşezat-o în sfeşnic. Flacăra, la început plăpândă, a crescut şi a aprins o coroană din celuloid ce stătea deasupra sfeşnicului. Focul a fost stins iute de dascăl, strivit în bătăi din palme, stârnind zeci de scântei. Una singură s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii, locul unde erau strânse, de ani şi ani, coroanele vechi. În câteva clipe, podul era în flăcări, iar, înăuntru, copiii nu bănuiau nimic”.

A fost întâi fumul gros, care i-a învăluit, otrăvindu-i, moleşindu-le picioarele. Erau aşa de mulţi înăuntru că n-aveau loc nici să cadă. A urmat panica, o panică îngrozitoare, care i-a ucis pe toţi într-o biserică fără uşă.

În flăcări

Fumul, ieşind în rotocoale din pod, a fost văzut de-afară de părinţi. Atunci au realizat ce se întâmplă, spune Virgil Ionescu.  „Părinţii s-au îmbulzit la uşă, încercând să intre, să-şi salveze copiii. Ei se împingeau să intre, copiii se chinuiau să iasă şi nu reuşeau, tocmai din cauza părinţilor lor, care le blocau ieşirea. Îmbulzeala aceea i-a ţinut captivi, pradă flăcărilor. Au murit toţi, 116 copii, tot tineretul satului”.

Un singur om dintre cei de-afară a reuşit să intre în biserică: Dumitru, cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Ionescu. Înăuntru avea trei fraţi – Ilarie, Alexandru şi Victoria.  Cel mic, Virgil, era acasă pedepsit de mama lui.

Dumitru a dat cadavrele de la intrare la o parte şi a intrat, iscodind disperat după fraţi. A apucat să-l vadă pe preot, ultimul rămas în picioare. „Iisuse, Tu ai murit pe cruce şi eu mor pe altarul Tău”, a strigat părintele înainte să se prăbuşească, cu fiul său de 11 ani în braţe şi Evanghelia la piept.

Toţi erau la pământ acum, carne de om arzând. Fraţii lui, nicăieri, iar Dumitru a înţeles că era prea târziu. Trebuia să se salveze, dar mica deschizătură era departe. Atunci a fugit spre ferestre şi s-a străduit să smulgă grilajele. Carnea palmelor a rămas acolo, sfârâind pe metalul încins. Nicio şansă.

Deodată, turla bisericii s-a prăbuşit. Bârnele grele din lemn l-au lovit în spate, aruncându-l afară cu cinci cadavre în braţe. Cu arsuri grave, Dumitru a mai trăit două luni.

Mărturii din presa vremii

Biserica s-a mistuit iute. Pe locul ei nu mai era decât cenuşă de om. În jur, părinţii îşi strigau durerea. Iată ce povesteşte un martor ocular pentru ziarul „Universul” – numărul din 24 aprilie 1930:

„O femeie îşi pierduse toţi cei cinci copii ai săi. Aliniase cadavrele pe iarbă, în ordinea vârstei. Iaca pe Ancuţa, spunea ea, asta e Mărioara, el e Nicolae. Ancuţa nu avea cap, o bucată din şira spinării ieşea din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea ţeasta capului spartă, fără creier. Şi femeia se silea, în halucinaţia ei, să dovedească cu fotografiile aduse de acasă că aceia şi nu alţii sunt copiii ei”.

6-foto-9_14ddab7771

Valul de sinucideri

La scurt timp după grozăvie, în Costeşti au început să moară părinţii. Îşi pierduseră şi câte patru, cinci copii şi se simţeau vinovaţi. Dacă nu s-ar fi îmbulzit blocând intrarea, odraslele lor ar fi ieşit singure.

„Imediat după foc, tata a luat pistolul şi a plecat în pădure să se împuşte. În ziua aceea, de dimineaţă, fraţii mei se răzgândiseră, nu mai voiau să meargă la biserică. Tata a venit de la restaurant, când a auzit clopotele bisericii, i-a îmbrăcat şi i-a trimis pe toţi la slujbă. I-a trimis la moarte. Până la urmă s-a întors acasă nevătămat, a trăit pentru Dumitru, să-l îngrijească”, povesteşte Virgil Ionescu.

„Eu eram mic atunci şi făceam tărăboi că vreau şi eu la biserică. Mama s-a supărat, mi-a dat două la fund şi m-a închis în grajd. Aşa am scăpat”.

Vorbă de duh

Astăzi, puţini săteni din Costeşti mai ştiu de tragedia din 1930. Dar toţi ştiu o vorbă-blestem, înpământenită în partea locului.  Vorba asta sună cam aşa:  „Să trăieşti, ca popa din Costeşti!”.

„O singură scânteie s-a înălţat şi a pătruns, printre crăpături, în podul bisericii.”
Virgil Ionescu
supravieţuitor

Astăzi, la Costeşti

După foc, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare luni după Paşti să se facă pomenire a celor arşi în biserica din Costeşti. Acolo s-a ridicat imediat o capelă, iar în 2003 s-a construit o biserică mică din piatră.

Poartă, deloc întâmplător, hramul „Învierea” şi Sfânta Filofteia. Pe un monument de piatră sunt trecute numele celor 116 morţi în Vinerea Mare a anului 1930. Un gărduleţ împrejmuieşte exact locul unde a fost biserica arsă.

Miracolul Evangheliei şi moaştele sfinte

Biserica din Costeşti a ars complet, dar un obiect a rămas intact, un obiect de hârtie: Sfânta Evanghelie.

Minunea aceasta a încurajat legenda ce s-a împământenit apoi în sat. Virgil Ionescu o ştie bine:

„Pe vremurile acelea se obişnuia ca, în anii secetoşi, să vină în satele afectate un sobor de preoţi de la Patriarhie cu moaştele Sfintei Filofteia. Preoţii oficiau slujbe în câmp, iar când îi apuca seara prin vreun sat înnoptau, împreună cu sfintele moaşte, în biserica locului. Chiar cu un an înainte de tragedie, moaştele au stat în biserica din Costeşti. Se povesteşte însă că, după ce au plecat de la noi din sat şi au ajuns înapoi la Bucureşti, preoţii însoţitori ai moaştelor au observat că fuseseră furate două salbe din aur aflate alături de relicvele sfinte. Dumnezeu s-ar fi supărat tare pe sătenii din Costeşti şi i-a pedepsit, luându-le copiii”.

sursa http://adevarul.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com