Sensul credinței este transformarea interioară a omului

Am învățat: să aprindem lumânări și să facem avorturi; să construim biserici și să trăim în desfrânare; să ne închinăm icoanelor, dar să rămânem indiferenți la durerea altuia, să mergem la biserică și să ne asuprim casnicii.

Oare mult mai poate continua așa? Poate ar fi cazul să nu mai credem „în suflet” și „în felul nostru”, căci să ne hrănim copiii „în suflet”, sau „în suflet” să ne ridicăm salariul nimeni nu e de acord.

Ar fi cazul în sfârșit să ne amintim de cuvintele Mântuitorului despre faptul că nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. (Мt. 7, 21).

Sensul credinței este transformarea interioară a omului, iar în cazul în care nu ne punem acest scop, credința se reduce la formalitate și fățărnicie, sau doar la un ritual care are drept scop de a convinge omul că el este „duhovnicesc” și „credincios”. Trebuie să conștientizăm că majoritatea oamenilor din lume sunt buni, doar că cei mai mulți dintre ei sunt preocupați doar de sine. Ne ajută și sprijină nu cei buni, ci cei care nu sunt indiferenți. Anume neindiferenți trebuie să devenim fiecare…