Trei ani de când pr. Arsenie ne zâmbeşte din ceruri: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“

A fost condamnat la zeci de ani de muncă silnică. A vizitat ca deţinut cel mai des Zarca sau „închisoarea din închisoare“. Cu toate astea, nu a fost înfrânt. Caracterizarea făcută părintelui Arsenie Papacioc de directorul penitenciarului din Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun, o dovedeşte fără dubiu: „Este dispus să continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase, fiind periculos îndeosebi în contact cu elementele credincioase“. Astăzi se împlinesc trei ani de când părintele ne zâmbeşte din ceruri. Cuvântul lui rămâne pururi actual: „Aveţi grijă cum folosiţi timpul care vi s-a dăruit!“

În timpul anchetei făcute de un grup de 10 colonei, unul dintre ei l-a întrebat pe părintele Arsenie despre existenţa lui Dumnezeu. Mucalit, părintele i-a răspuns: „Domnule colonel, foarte mulţi copii de şcoală primară m-au întrebat lucrul ăsta“. A fost apostrofat imediat: „Nu ţi-e ruşine?“ Părintele a răspuns totuşi la în-trebare printr-o alta: „Cine ne-a dat ochii, cine ne-a dat pu-tinţa de a vedea, de a face comparaţia valorilor, de a observa ansamblul situaţiilor, de a măsura, de a poetiza? Cine ne-a dat posibilităţile acestea? Au venit de la sine? Sigur El este un mare autor, un mare stăpân, un mare creator“. Deşi era o foarte mare îndrăzneală din partea lui, părintele l-a chestionat în continuare: „Dumnea-voastră ce motive aveţi să nu-L credeţi? Iată, aţi biruit. De ce nu credeţi acum?“ Nu a primit nici un răspuns la aceste întrebări.

La Aiud, până au fost repartizaţi în celule, doi câte doi, părintele a stat numai în Zarcă. Zarca era puşcăria cea mai înspăimântătoare, era închisoarea din închisoare. Doar doi clerici erau întemniţaţi în acel lot, părintele Arsenie şi părintele Sandu Tudor. Aveau o singură lingură pentru a mânca. Lua unul o lingură, unul o lingură, cu schimbul… Însă pe fundul gamelei mai rămăsese foarte puţin. Părintele Arsenie l-a rugat pe colocatarul său să mănânce el ce mai era pe fundul vasului, dar acesta a refuzat: „Mănâncă tu“, i-a spus părintele Sandu Tudor. „Nu, ia-o sfinţia ta“, a mai zis părintele Arsenie gândindu-se că celălalt era mai în vârstă. Dar nimeni nu voia să se atingă de restul de mâncare. Până la urmă, cu un zâmbet, părintele Arsenie a încheiat discuţia: „Ia-o domnule, odată, că toată viaţa ne-am certat şi ne certăm şi pe lingura asta…“

„Dacă nu te rogi şi stai ca bulgărele…“

Problema iertării celor care i-au torturat pe cei din închisori nu era una simplă. Părintele mărturisea: „Dacă nu ştii să-ţi iubeşti vrăjmaşul, n-ai să poţi să-l iubeşti, dar să poţi să nu-l urăşti măcar şi tot e ceva. Cuvântul acesta: «Iartă-l, Doamne!», e foarte mare lucru. Ăsta răstoarnă cerul şi pământul. Când te-a lovit cineva, sigur că L-a lovit pe Hristos după tine. Ce mare lucru când primeşti o palmă şi spui: «Iartă-l, Doamne!» Semeni cu Hristos! Ei, nu chiar că se întâmplă ca să vă bată lumea pe drum, dar sunt situaţii şi situaţii. Când te jigneşte cineva de pildă, îţi vine să ripostezi. Riposta e permisă doar când e vorba de credinţă. Atunci îl poţi înfrunta pe acela! Nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit. Cine a biruit în închisoare? Hristos sau iudele alea? Cine a biruit? Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi.

Cuvântul Mântuitorului care ne-a învăţat teologie nu era rezistenţa în suferinţe. Ci El a spus: «Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!» Dacă tu susţii viaţa veşnică în frunte cu Dumnezeu, cu citate din Scriptură, divine, tot ce a spus Iisus este adevărat! «Eu sunt Cel ce sunt!» Ce mai aştepţi de mai pui la îndoială asta? Şi simţi nevoia să ai o identitate cât mai aproape de a Mântuitorului. Eu cu vârsta mea mi-am putut verifica importanţa acestei trăiri. Nu e uşor, dar e posibil. Nu a spus şi nu a obligat Dumnezeu pe om să facă mai mult decât poate. Nu-ţi dă nici o încercare peste puterile tale. Fiecare persoană este o entitate aparte. Fiecare om e un cer întreg. Fiecare om e un hristos. Fiecare are darurile lui, profilul lui, dimensiunea lui, geometria lui. Nu avem voie să cârtim, ci să punem sincer problema vieţii începând cu moartea. Nu vă temeţi! E prea frumos, e prea grozav, ca să nu-ţi pară rău că ai pierdut timpul ăsta scump. Nimic nu-i mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim“.

Mulţi veneau şi îi cereau să se roage pentru ei, dar părintele spunea: „Dacă tu nu te rogi şi stai ca bulgărele, rugăciunea mea nu are nici o valoare. Pentru că omul are o tendinţă de a aştepta prepeliţe fripte de sus… pe gratis. Rugăciunea ta, aşa cum e, săraca, te va ajuta“.

La cuvintele cuiva care a zis: „să ne apere Dumnezeu de toate relele“, părintele a replicat: „Nici nu-i prea bine să ne apere chiar de tot, ci să ne mai lase şi un pic de necaz. Pentru că toată frumuseţea Învierii n-ar fi aşa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi… În închisoare, de pildă, eram în foc. Or, una este să stai la foc şi să discuţi despre valurile acestea ondulate pe care le lasă flacăra, şi alta este să fii în foc. Despre foc se ştiu multe, că focul topeşte, că focul încălzeşte, că focul găteşte, că focul luminează, că… foarte multe se ştiu. Dar dacă te frige un pic, focul începe să fie ceva de neexplicat. Şi zici: «Domnule, prea frige»…“

Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu

Crucea nu poate fi teoretizată, ci doar purtată. Pentru părintele Arsenie amintirea anilor de închisoare nu este apăsătoare. Puşcăria a fost o şcoală pentru el. Acolo mai mult decât oriunde şi-a exersat virtuţile, şi-a verificat tăria de caracter, demnitatea de creştin şi de om. „Pe mine numai în zarcă m-au ţinut. Am stat 14 ani la Aiud. Sub toate regimurile adverse. Doreau să mă omoare. Şi m-au băgat la răcitor. E groaznic! Să vezi cum mori şi fără să ai un pic de ajutor să te agăţi de-o rază măcar. A fost groaznic! După trei zile mureai. Constatat. N-am murit. M-au băgat cinci. N-am murit. M-au băgat şapte. Iar n-am murit. Nici n-am cârtit. Oi fi înjurat eu, pe neve, aşa, dar nu era timp de asta. Pentru că dacă se rânduieşte din partea divinităţii să te întărească într-un fel, la vaietul tău, nu al disperării, ci al neputinţei omeneşti, Dumnezeu îţi arată ceva. Şi am făcut o constatare: atunci când se descoperă că e o minune… supranatural, ceva, simţi nevoia să nu vorbeşti… că dispare divinitatea de acolo. N-a vrut Dumnezeu să mor. De aceea mi-e şi frică să vorbesc ca nu cumva să se stingă frumuseţea suferinţei. Dar m-am folosit. Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu. Şi atunci toată lumea fuge. Fiindcă cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine. Însă, vrem, nu vrem, o cam purtăm. Trebuie să acceptăm crucea cu orice chip ca necesară. Crucea nu o acceptă nimeni. Ţipă, urlă… atunci când e să o poarte pe umeri. Dar Dumnezeu nu ţi-o ia decât atunci când vede că tu te-ai folosit şi ai depăşit crucea. Aşa se vede Învierea. Că nu a înviat numai Hristos, a înviat toată creaţia. Marea greşeală este că se încearcă impunerea adevărului cu sabia. Adevărul se află pe o poziţie strict din Scriptură: să accepţi crucea ca necesară. N-am crezut că am să ajung să cred că-i necesară crucea că prea a fost nesuferită! Dar fără cruce nu există frumuseţea Învierii. Nu dorim crucea, dar dacă vine, primeşte-o cu plăcere! Nici Mântuitorul n-a dorit crucea, dar dacă a venit, nu i-a mai dat drumul“.

sursa Ziarul Lumina