Header image

Un dar deosebit (povestire)

11:36, joi, 31 decembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

În vacanţa de iarnă, Ştefan a mers la bunica în sat. Noroiul oraşului a rămas în urmă, iar prin ferestrele autobuzului se zăreau întinsuri albe nemărginite. Ningea liniştit. Bunica l-a întîlnit pe Ştefan la staţie şi a început să-i povestească ultimele noutăţi din sat.

– La noi în sat este trimis un preot din oraş, – a zis ea printre altele . – Chiar de e tînăr, e atît de înţelept şi învăţat… a finisat Academia din capitală! – cuvîntul “academie” bunica l-a spus în şoaptă, de parcă i-ar dezvălui o taină adîncă. – În biserică nu se încălzeşte, e ger, dar el oricum slujeşte. Cupola bisericii se prăvală, ninge abundent, dar el oricum slujeşte şi nu îi este frică de nimic.

Întărindu-se de la drum cu nişte plăcinte de post, Ştefan  a hotărît să meargă la biserica satului. Sus în deal se zărea o biserică mare de piatră cu o cupola prăvălită pe o parte. Pe uşi atîrna o lăcată nouă. Ferestrele erau acoperite cu peliculă.  La intrare stătea atîrnată o foaie cu orarul slujbelor. “ 3 ianuarie. Sfînta şi Dumnezeiască Liturghie. Începe la 9.00”. Mai jos era semnat: “Parohul Bisericii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, părintele Nicolae Ilie”.

-Excelent – a gîndit băiatul. – Mîine vom veni să ne rugăm.

***

Părintele Nicolae arăta a fi un bărbat slab la trup şi lat în spete, cu o barbă neagră-neagră ca smoala. Aflînd că Ştefan este palamar, îndată l-a chemat în altar. Biserică atît pe din afară, cît şi pe dinăutru se afla într-o stare de pustietate teribilă. Prin cupola prăvălită se vedea cerul dimineţii de iarnă. Iconostasul, în general, lipsea. Podeaua era în starea de cînd bisericile erau transformate în depozite de cereale. Vîntul rece umbla prin biserică, suflînd luminările şi candelele aprinse.

Preotul, îmbrăcînd veşmintele, a început Liturghia.  Corul, care consta din două persoane: o femeie tînără şi o fetiţă a cărei gîţe aurii ieşeau de sub batista, a cîntat cu voce tare: “Amin”. Încălzindu-se la o plită electrică la care el aprindea cărbune pentru cadelniță, Ștefan a înțeles imediat că acestea-s preoteasa și fiica părintelui Nicolae. În biserică, în afară de ei, nu era nimeni. Se vede că sătenii nu erau mari rugători .

După slujbă, băiatul a citit rugăciunile de mulţumire pentru preot şi a ieşit afară. Dar făcînd vreo douăzeci de paşi, îndată a simţit în spate un bulgăraş. Ştefan furios a întors capul. La ieşirea din biserică stătea o fetiţă cu gîţe aurii şi făcea al doilea bulgăraş.

– Rugăciunile nu le ştii a  citi, – a zis ea zîmbind. – Codaşule!

– Eu?! – de la uimire  băiatul s-a sufocat. – Eu din clasa a treia citesc în biserică! Pravila de dimineaţă şi de seară o ştiu pe de rost.

-Nu ştii,  – a repetat ea, – şi a mai aruncat un bulgăraş în Ştefan.

Mai pe scurt, ei au devenit prieteni. Cu adevărat fata era fiica părintelui Nicolae. O chema Ana şi ea învaţă la şcoala din sat în clasa a cincea, în care de tot sînt doar trei elevi. Mama Anei lucra în calitate de profesoară în aceeaşi şcoală.

– Dar tu ai acasă brad? – brusc l-a întrebat Ana.

– Evident că am,- ridicînd umerii,  i-a răspuns băiatul.

– Dar noi n-avem. Am ajuns de curînd. Nu am reuşit să cumpărăm, dar tata nu dă voie să tăiem din pădure. Poate de Naşterea Domnului vom găsi de undeva.
Ştefan şi-a petrecut noua lui cunoscută pînă acasă. Ana i-a zis că ştie unde în sat este un deal abrupt –abrupt şi mîine ei doi ar putea să se dea cu sania.

– În cazul în care nu-ţi va fi frică, – a adăugat ea.

-Mie?! Eu în oraş mă dau cu sania de pe aşa nişte dealuri, încît zbor cu viteza luminii!

***

A venit ajunul Naşterii Domnului. Toată noaptea a nins, iar dimineaţa a apărut un soare strălucitor şi a tras un ger scîrţietor.

Ştefan şi Ana pînă la amiază au făcut ordine în biserică. Băiatul a turnat ulei în candeluţe, a făcut ordine în altar şi a curăţat cadelniţa. Fetiţa a aşezat partiturile. Apoi au mers împreună acasă.

– Ce să-ţi dăruiesc de Naşterea Domnului? – a întrebat-o Ştefan.

– Nu trebuie nimic, – a zîmbit fetiţa. –Eu am de toate.

– Cum aşa?

– Uite aşa. Dacă ai putea să-mi dăruieşti ceva deosebit…

– Cere ce vreai!

– Eu pot cere aşa ceva, încît tu nici nu vei putea face faţă. – Ei au ajuns lîngă curtea casei. Fata a deschis portiţa şi a mers spre casă. – Eu, poate că, vreau ca uite pe mesteacănul ăsta al nostru să crească… mandarine! Ea a arătat spre copacul care creştea în curtea casei, a rîs şi a fugit înăuntru.

Lui Ştefan, de la supărare, i s-a făcut a plînge. “De ce se rîde de mine de fiecare dată? – gîndea el. – Lasă că am să-i arăt că Ştefan Scutaru  nu aruncă vorbe-n vînt.”

Băiatul s-a îndreptat spre singurul magazin din sat. La casă adormea o vînzătoare.

-Mandarine nu avem. Încă mai înainte de Anul nou s-au terminat.

-Dar unde sînt? – cu o privire pierdută a întrebat băiatul.

-Nu ştiu. Poate în oraş.

Ştefan a dat capul în jos şi a ieşit din magazin. Mergînd vreo cincizeci de paşi, a auzit cum îl strigau.

– La Păcineşti sînt, – deschizînd uşa a strigat vînzătoarea.  – Am sunat acum încolo.

-Bine! – a răspuns băiatul şi a fugit spre casă.

***

Acasă, el a găsit schiurile de vînătoare ale bunicului, le-a dat cu o unsoare specială, le-a aşezat cum se cuvine şi a ieşit din casă. Pînă la Păcineşti pe drum erau opt kilometri, iar direct prin pădure – vreo trei. Mai aproape de pădure Ştefan a încălţat schiurile şi expirînd cu aburi a dispărut în pădure. Printre ramuri pocnea zăpada, iar în pădure domnea o linişte cutremurătoare. Ici-colo se zăreau urme de iepuraşi. Băiatului i s-a făcut frică de-a binelea cînd trebuia să treacă peste rîul îngheţat. Prin stratul gros de gheaţă se zărea rîul verde-gri… Dar mandarine la Păcineşti cu adevărat erau.  În drum spre casă a început foarte repede a înopta. Pădurea, se părea că, s-a înecat în bezna întunericului, cînd printre ramuri au început a se ivi luminiţile din satul bunicii. Acasă Ştefan a mîncat cîte ceva şi luînd o aţă puternică de catifea cu un ac mare, a făcut fiecărei mandarine cîte un ochi  ca să o poată atîrna de ram.

“Şi eu am simţul umorului” – a gîndit băiatul, apropiindu-se de casa Anei. El a sărit peste gard, s-a apropiat de mesteacăn şi ajungînd ramurile de jos, a început să atîrne mandarinele, bucurînde-se de ideea lui năstruşnică.

Cînd colo, cu coada ochiului a zărit că de el se apropia tot mai iute ceva negru. Şi spre frica lui a înţeles că acesta este cîinele de pază al Anei, care, de obicei, era lăsat liber în timpul serilor. Într-o clipă băiatul a ajuns în vîrful copacului. Cîinele, scrîşnind din dinţi, a început să latre. Din casă, la zgomotul de afară a ieşit Ana, părintele Nicolae şi preoteasa. Au legat cîinele.

– Sînteţi glumeţ, tinere, – a zis părintele privind ba spre băiatul din vîrful copacului, ba spre mandarinele de pe ramuri.

Ştefan, făcîndu-se roşu pînă la rădăcinele părului, a coborît din copac.

– Dar nouă ne-au donat un brad, – cînd au plecat maturii, a zis Ana. – Dar jucării n-au donat. Propun să-l îmbodobim cu mandarinele tale. Asta va fi pentru mine cel mai bun dar de Naşterea Domnului.

***

Iată şi a venit Naşterea Domnului. În biserică se săvîrşea Liturghia. Prin cupola prăvălită ningea direct în biserică şi se făcea un covor alb şi pufos. După slujbă, Ana l-a invitat pe Ştefan în ospeţie, unde-I aşteptau gustările de sărbătoare şi cel mai deosebit brad în lume.

traducere și adaptare Natalia Plugariov

Sursa: pravoslavie.ru

109350_original

Contact Form Powered By : XYZScripts.com