Header image

Un strigăt neauzit al Ortodoxiei care a mai rămas în Europa…

0:43, marți, 18 decembrie, 2012 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

În ţara noastră la fiecare sfârşit şi început de an izbucnesc, cu o nouă putere, vechile dispute calendaristice referitoare la data sărbătoririi Naşterii Domnului – la 25 decembrie [stil nou (gregorian)] sau la 25 decembrie [stil vechi (iulian) – adică la 7 ianuarie (stil nou)?..

La mulţi apare întrebarea: oare nu se poate de statornicit un singur calendar, gregorian, după care trăieşte aproape toată lumea? Oare nu-i timpul ca Bisericile Ortodoxe de stil vechi să se dezică de stilul vechi, sau, cum zic unii, de acest „calendar învechit”, fie chiar şi consfinţit de veacuri şi să evite existenta dedublare, despărţire?.. De altfel ocazional nu numai în mediul laic, ci şi în Biserică se aud voci ce solicită trecerea la stilul nou…

În Biserica Ortodoxă din Moldova întrebarea despre calendar devine din an în an tot mai actuală şi arzătoare şi în acelaşi timp şi neînţelegerea, dezorientarea în ceea ce priveşte problema calendarului bisericesc este foarte pronunţată în rândul credincioşilor noştri…

Ca slujitor al Bisericii Ortodoxe din Moldova şi ca orice muritor creştin ortodox, care ţine la demnitatea şi cinstea de care s-a învrednicit – de a fi fu al Sfintei Biserici – când este învinovăţit de ceva sau când este defăimată şi desconsiderată vreuna din sfintele predanii moştenite de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi consfinţite de veacuri, – demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere –; şi pentru aceasta m-am văzut nevoit să-mi expun viziunea referitoare la ziua de 25 decembrie (stil nou), şi potrivit celor zise de Sfântul Ioan Damaschin, că „…cunoscând micşorimea şi nevrednicia mea, ar fi trebuit să tac pentru totdeauna şi să mă mulţumesc a plânge păcatele mele înaintea lui Dumnezeu. Dar văzând că Biserica este cuprinsă de mare vijelie, am crezut că nu trebuie să mai tac, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu, decât de oricine pe pământ…” – îndrăznesc, cu smerenia şi evlavia de care poate fi pătruns un adevărat fiu al Bisericii, să-mi asum deplina răspundere şi libertate de a spune un cuvânt de adevăr despre problema zilei de sărbătorire a Naşterii Domnului în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind conştient, că acest cuvânt va displăcea tuturor „pro-europenilor” ce susţin lozinca reformei bisericeşti calendaristice.

Sper să fiu înţeles corect, că prin acest demers canonic şi apologetic nicidecum nu dezonorez persoanele (având în vedere pe adepţii reformei calendaristice sau a aşa-numitei „reorganizări bisericeşti”) şi nici nu mă refer la interesele lor personale (căci aceştia vorbind despre „reorganizarea Bisericii” uită de „reorganizarea de sine”…), ci numai exprimându-mă categoric împotriva ideilor şi principiilor nefondate, şovăielnice şi absurde, le voi combate cu adevărurile scripturistice, patristice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi cred că aceasta va explica şi va ajuta la orientarea şi la deşteptarea conştiinţei religioase şi bisericeşti a credincioşilor nepărtinitori în ceea ce priveşte problema calendarului bisericesc, în general, şi a sărbătorii Naşterii Domnului, în parte, astfel încât să se constituie o opinie şi o viziune ortodoxă avizată şi bine fundamentată.

 „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Timotei, 4, 7).

Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul nu este numai capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare. Hristos e veşnic prezent în timp, în Biserică, în istorie. După Întruparea Fiului lui Dumnezeu a început „plinirea vremii” (Efeseni, 1, 10).

Fiecare act dumnezeiesc din iconomia mântuirii a avut loc în trecut, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în Tainele Bisericii, în calendarul bisericesc. În marile sărbători Învierea, Naşterea Domnului, devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele.

Din acest punct de vedere întrebarea despre calendar nu are numai o importanţă tehnică (ca mijloc de măsurare a timpului), în viaţa Bisericii el obţine şi o valoare religioasă. În Biserică, unde este viu şi lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr şi în care trebuie „toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni, 14, 40), calendarul posedă o importanţă esenţială doar în corelaţie strictă cu practica liturgică şi eortologică a Bisericii şi nicidecum nu poate fi explicat şi analizat în afara ei. Calendarul nu este numai o tăbliţă a calculelor matematice, în care se poate de făcut orice „revoluţii” pseudo-ştiinţifice – el este ritmul-regulator al vieţii bisericeşti.

Calendarul bisericesc este memoria şi simbolul Orotodoxiei – un indispensabil element al Tradiţiei Bisericii, pe care este necesar să-l studiem, să-l preţuim şi să-l păstrăm intact, chiar dacă unora le trezeşte insatisfacţii.

În Ortodoxie, aceasta trebuie s-o ştim fiecare dintre noi, priorităţile şi structura celor două calendare – iulian şi gregorian, pot fi analizate numai în raporturile acestora faţă de viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe.

N-o să expun aici amănunţit istoria celor două stiluri calendaristice, dar voi menţiona numai că Bisericile ortodoxe autocefale n-au acceptat reforma gregoriană din secolul al XVI-lea a calendarului iulian, pentru motive de ordin confesional, socotind-o atât o unealtă a propagandei şi a tendinţei catolice de prozelitism, cât şi o abatere de la normele canonice ale Tradiţiei Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

În Enciclica din 1848, în numele Bisericii Unice, Soborniceşti şi Apostolice – Patriarhii Răsăriteni au enunţat următoarea mărturisire de credinţă: „…La noi nici Patriarhii, nici Sinoadele, niciodată n-au putut introduce ceva nou, deoarece păstrătorul bunei cinstiri este chiar Trupul Bisericii, adică poporul, care totdeauna vrea să-şi păstreze credinţa neschimbată potrivit cu credinţa părinţilor săi… Şi ţinem mărturisirea pe care am primit-o de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s-a şi pus de bună voie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum n-ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice…, venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii… Astfel toţi inovatorii: fie ei eretici sau schismatici, care de bună voie „s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină…” (Ps. 108, 17), fie că sunt papi, fie patriarhi, fie mireni, fie chiar şi înger din cer – să fie anatema!”.

Iar într-o cuvântare din Senatul României (Şedinţa Senatului din 5 martie 1909) Prea Sfinţitul Gherasim Saferin, arătând cât de bine au păzit Sfinţii Părinţi neştirbite cele rânduite şi predanisite de Sfânta Biserică a Domnului Iisus Hristos, printre altele zicea: „Vedeţi cum păzeau de bine predaniile şi canoanele Sfinţii Părinţi cei făcători de minuni? Iertaţi-mă, dar noi ce minuni făcut-am până acum, ca să schimbăm ce au făcut făcătorii de minuni?”.

Astfel, Biserica Răsăritului a menţinut mai departe calendarul iulian, care, de aici înainte, se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic.

În viaţa Bisericii Ortodoxe a Răsăritului mişcarea de reformare a calendarului bisericesc a avut loc la începutul secolului XX, deşi începuse să se manifeste deja în secolul al XIX-lea la iniţiativa cercurilor politico-financiare masonice ce se ocupau cu „modernizarea” acestui spaţiu prin integrarea sa politică, culturală, economică şi militară în „Europa”, fenomen regăsit pe de-a-ntregul în zilele noastre.

Cu regret unii ierarhi, precum patriarhul Constantinopolului Meletie IV (Metaxachis) (1921-1923), au căzut pradă acestei influenţe şi s-a decis „îndreptarea” calendarului iulian şi în Biserica Ortodoxă, suprimându-se diferenţa de 13 zile, şi astăzi ne-am pomenit într-o situaţie contrară Ortodoxiei cu o serie de consecinţe grave ce au urmat şi continuă să urmeze…

Astfel pe parcursul secolului al XX-lea cu stilul vechi (calendarul iulian) au rămas:

1.  Patriarhia Ierusalimului. 2. ― Biserica Ortodoxă Rusă. 3. ― Biserica Ortodoxă din Serbia. 4.― Biserica Ortodoxă din Georgia. 5. ― Mănăstirile de la Sfântul Munte Athos.

Nu este în intenţia şi nici nu ţine de competenţa autorului acestor rânduri să judece Sinoadele care au adoptat hotărârea de reformare a calendarului. Este clar că asupra lor au fost exercitate presiuni politice şi economice enorme, şi, la rândul nostru, noi cei trăitori la aproape 100 de ani de la acele evenimente deja simţim presiunile unor reformişti din zilele noastre… Astăzi, ca şi atunci se observă, că atunci când merge vorba de valorile ortodoxe, principiile scripturistice şi patristice sunt înlăturate implicit şi din Biserică, dându-se prioritate necondiţionată progresului ştiinţific, necesităţilor materiale, „realităţilor” politice, etc. pentru a se ajunge, chipurile, la un „compromis”, pentru a fi „în rând” cu Europa. Am văzut deja şi vom mai vedea catastrofalele roade ale acestui „compromis” de nefăcut, a unirii celor ce se resping, ajungând ca omul să „unească” ceea ce Dumnezeu a despărţit…

An de an tot mai insistent în societatea noastră se voirbeşte despre sărbătoarea şi sărbătorirea zilei de 25 decembrie. Dar în cinstea cărui eveniment se fac atâtea declaraţii şi expuneri de puncte de vedere, pregătiri, etc.? S-a zis că cu ocazia Crăciunului… Iertaţi-ne, domnilor, dar Biserica Ortodoxă nu ştie despre o astfel de sărbătoare. Termenul „Crăciun” este absolut străin adevăratei conştiinţe ortodoxe, el lipsind în Sfânta Scriptură, precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în Tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe. Acesta e un termen păgân, cercetaţi istoria – zeul soarelui la vechii romani – „Caraciun”, zeu care se sărbătoarea la 25 decembrie în calendarul roman (păgân). Orice altă versiune a acestui cuvânt, pe care unii încearcă s-o inventeze sau să-i găsească „origini” religioase creştine este lipsită de orice temei teologic ortodox. Poporul nostru de la Roma îşi trage rădăcina creştină, şi păcat, că a moştenit mai mult păgânismul Romei decât pilda muceniciei şi a jertfirii pentru Hristos a milioanelor de mucenici creştini care au pătimit în Roma. De altfel şi salutarea „Crăciun fericit” este o expresie şi o salutare occidentală romano-catolică – condamnată şi neaaceptată de Biserica Ortodoxă. „Hristos Se naşte, slăviţi-L” – aceasta e cântarea Bisericii şi nici un fel de „…Crăciun fericit… ”. Dacă prin „Crăciun” subînţelegeţi Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, apoi nu confundaţi şi nu amestecaţi întunericul cu Lumina, nu au nimic comun în esenţă.

Naşterea lui Hristos e sărbătoarea Bisericii Ortodoxe şi e o zi de bucurie numai pentru ortodocşi. Întrebaţi atunci Biserica şi pe adevăraţii creştini, cei cu viaţa sau purtători de duh, nu numai drept-credincioşi, dar şi drept-măritori când sărbătoresc ei duhovniceşte Naşterea Mântuitorului?..

Orice obicei care are valoare în Biserică, are la temelia lui un adevăr (Sfântul Ciprian.Ad Pompejum. Epistola 74), iar dacă ordinea materială şi tendinţele occidentale dictează viaţa bisericească duhovnicească şi dacă această „ordine” se raportă la schimbarea calendarului bisericesc, ce contravine duhului sfintelor canoane, atunci cu durere în suflet vom zice, că intelectualii şi politicenii noştri rău au înţeles atât destinul şi trecutul nostru cel glorios, cât şi cel al Bisericii Ortodoxe de Răsărit… „Europa” nu reprezintă norma după care Biserica trebuie să se orienteze, mai mult decât atât, scopul şi idealul Bisericii Ortodoxe nu este integrarea în Uniunea Europeană, ci dobândirea vieţii veşnice.

Sărbătorile creştine organizează timpul oamenilor nu numai în înţeles material, ci, în primul rând, în înţeles sufletesc: momentele, datele şi perioadele din calendar nu sânt unităţi de măsură, ci unităţi de ritm calitativ; timpul fiind concret şi viu. Calendarul apare ca un ritm al său într-o desfăşurare continuă. De aceea implicarea statului în ritmul sărbătorilor crştine va dezorganiza viaţa religioasă-duhovnicească a poporului, producând rupturi şi drame ce nu pot fi şterse din memorie…

La acestea vom menţiona cu fermitate, că Biserica Ortodoxă nu se sprijină pe un corp de prescripţini normative arbitrare şi contractuale, cum e uneori cazul legilor ju­ridice. Ca atare, orice dispoziţie de caracter bisericesc nu îşi are izvorul nici în util, nici în bine, ci în adevăr, adevărul bisericesc… Trăsătura caracteristică şi esenţială a aşezării Bi­sericii noastre este, prin urmare, Adevărul. De unde urmează că urmăm o indicaţie a Bisericii nu numai pentru că e a Bisericii, ci pentru că ea exprimă adevărul, iar Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei, 3, 15)Evident, nu e vorba de un beteag „adevăr” ştiinţific, la dispoziţia raţiunii omeneşti (asta ar fi protes­tantism de cea mai săracă speţă), ci de adevărul religios, păstrat în dogme, Canoane şi Predanie.

Nu trebuie să confundăm adevărul religios cu cel ştiinţific, pentru că „ştiinţa” aceasta, care se vrea luată în consideraţie, neagă existenţa lui Dumnezeu, Revelaţia, minunile, exis­tenţa reală a lui Iisus Hristos, Învierea, caracterul dumnezeiesc al Bisericii…

Există adevărul mărturisit de Sfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici, de Părinţii şi unii Scriitori Bisericeşti şi de mulţimea episcopilor şi patriarhilor Bisericii – adevăr nealterat şt nealterabil în veac şi care poate fi uşor deosebit de „celelalte adevăruri” cu ajutorul dreptarului: să fi fostmărturisit de toţi, întotdeauna şi pretutindeni. Spre deosebire de romano-catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie, – în Ortodoxie, Tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui Sinod; Sfântul Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce  pretutindenea s-a păzit, de toţi şi totdeauna”(Sfântul Vincent (Vicenţiu) de Lerins.

Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toţi şi pretutindeni… Acest adevăr este demult cristalizat în decizii dogmatice, în canoane, în epistole, în tratate, în monografii, etc., etc. – în Sfânta Tradiţie.  Şi cine îl mărturiseşte (chiar de ar fi el mic şi sărac) rămâne în Biserică, iar cine se abate de la el, fie el preot, episcop, Sinod, sau „înger din cer”, anatema este. Din acest postulat fundamental rezultă că există o măsură obiec­tivă a adevărului. Şi că Sinoadele n-au hotărât şi nici nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă şi putere, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi Predania Bisericii. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice vor purta întotdeauna (inclusiv şi pentru poporul dreptmăritor de Dumnezeu) semnul adevărului, pentru că ele au unit şi unesc în aceeaşi mărturisire pe toţi episcopii dreptmăritorii, din toată lumea şi din toate timpurile.

Astfel fiind adevărul lucrurilor, de ce n-am fi lăsaţi în pace şi nu ni s-ar tot strecura şi nu ni s-ar tot îndesa gândul nepotrivit şi neortodox – fie din partea celor nechemaţi, fie din partea celor lipsiţi de adevăratul duh bisericesc – de a părăsi şi bisericeşte, după cum am părăsit politiceşte, stilul vechi, şi a ne însuşi stilul nou, care ar fi păcătuit mai puţin din punct de vedere astronomic, dar păcătuieşte mai mult din punct de vedere bisericesc. Ca născut din catolicism şi din anumite ambiţii papiste, stilul nou nu poate aduce nimic Bisericii Ortodoxe, în afară de dezbinare şi tulburare.

Iar Biserica, dacă va urma calea corelărilor calendaristice şi se va orienta în direcţia lumii tehnocratice, atunci Ea va fi nevoită neîncetat să-şi schimbe calendarele, neîncetat să modifice şi să deformeze Tipicul şi slujbeleTipicul vine de la Biserica Ortodoxă, acea Biserică în care, ca într-un tezaur bogat, Sfinţii Apostoli au aşezat numai tot ce aparţine Adevărului. Calendarul iulian (stilul vechi) este memoria şi simbolul hotărârilor canonice, soborniceşti neschimbate, care trebuie să rămână nezdruncinate pentru că ele reprezintă temelia existenţei Bisericii Ortodoxe.

Astăzi mai auzi şi afirmaţii ale unor intelelctuali, că „Calendarul bisericesc nu este un element religios, ci numai ştiinţific (!) (…). Biserica n-a făcut decât să-i înşurubeze în lunile şi zilele lui săptămânale sfinţii şi sărbătorile ei fixe şi mobile (…). Calendarul, totuşi, nu se poate cu nici un preţ sfinţi şi el prin contactul acesta, după cum nici sacul în care se duce aur nu se poate preface în aur, ci rămâne pururi de câlţi… Prin urmare calendarul nu poate fi considerat sfânt, şi poporul nu este îndreptăţit să se plângă că prin îndreptarea lui s-ar atinge ceva din patrimoniul său reli­gios”.

Dacă la asemenea afirmaţii ne „permitem” să trecem oarecum cu vederea peste teoria „înşurubării” şi peste comparaţia cu „de-a pururi de câlţi”, atunci asupra naturii calendarului bisericesc răspundem: Noi pretindem că întrebările referitoare la calendarul bisericesc şi la data sărbătorilor creştine – sunt o problemă bisericească şi că elementele lor aparţin patrimoniului bisericesc, pe care creştinii au dreptul şi  datoria să-l apere împotriva oricărei insatisfacţii. De ce? Încercăm să răspundem în tonul afirmaţiei de mai sus: „înşurubând” calendarului „păgân” sărbătorile noastre şi fixe şi mobile, pen­tru noi, creştinii, „calendarul bisericesc” înseamnă o memorie sfântă, o înlănţuire de sărbători şi amintiri – un şirag de perle, de mărimi diferite, fiecare perlă fiind aşezată într-un anumit loc, având trainice temeiuri istorico-canonice, dogmatice, liturgice şi tipiconale, – Tradiţia bisericească de până astăzi sfinţind această ordine nezdruncinată. Şi dacă unii  cred că firul pe care aceste perle sunt înşirate,  „rămânând de-a pururi de câlţi”, poate fi schimonosit şi desfigurat după bunul plac, – un lucru le cerem şi le amintim: respectaţi ordinea, nu vă atingeţi de consecuţia sfinţită a sărbătorilor, aşa cum a păstrat-o Tradiţia Bisericii Ortodoxe, fiindcă atunci vă atingeţi de patrimoniul nostru bisericesc, iar orice atingere adusă tezaurului bisericesc, consfinţit de veacuri, nu poate fi îngăduită nimănui, niciodată!

În concluzie: adepţilor ai reformelor bisericeşti şi ai calendarului nou, liberi sunteţi să adoptaţi orice sistem de calculare al vremii: păgân, creştin, ştiinţific sau nu; al lui Sosigene, Aximene, Lilio, Chiricescu, ş.a. – Naşterea Domnului, Învierea Domnului, însă, trebuie să se serbeze aşa cum ne-au lăsat Sfinţii Părinţi, încât să fie respectată Tradiţia Bisericii Ortodoxe.

Calendarul bisericesc nu tinde spre exactitate astronomică, ci spre simplitate. Pascalia ortodoxă, întocmită în secolul al IV-lea în Alexandria, de atunci şi până acum nefiind niciodată corectată, negreşit arată fazele lunii şi data serbării Paştelui. De aceea pe bună dreptate cu ea  Biserica se poate mândri chiar şi în faţa savanţilor contemporani. Simplitatea nemaipomenită a calendarului bisericesc reprezintă avantajul lui ştiinţific faţă de orice calendar corectat.

Noi trebuie să fim alături de acele Biserici Ortodoxe care ţin, fără nici un compromis, stilul vechi în viaţa lor bisericească, drept urmare a hotărârilor canonice, care trebuie să rămână neştirbite… Biserica nu cere de la noi decât numai devotament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri: iubirea şi afecţiunea pentru Biserica Ortodoxă Cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropirea inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a botezului apostolic; Cea care ne hrăneşte pe noi după Testamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru… „…Să o înconjurăm dar cu gândul ca puii de cloşcă, în orice parte a pământului ne-am găsi…, când vrăjmaşul mântuirii noastre, oferind înlesniri înşelătoare…, pune cursele…, turnând otrava dăunătoare în apa limpede a Ortodoxiei…”.

Biserica trebuie să păstreze cunoştinţele sale mistice, vederea duhovnicească a timpului şi a veşniciei, Sfânta Tradiţie. Această păstrare neştirbită şi cu dragoste de către noi toţi şi va fi piatra de granit de care s-au zdrobit, se zdrobesc şi se vor zdrobi, în veac, toate încercările de abatere de la Ortodoxie.

Biserica supusă modernismului şi inovaţiilor nu va putea să biruie lumea”, să îndrepte omenirea spre lumină, spre viaţa de veci. O asemenea Biserică se va pomeni într-un con de umbră, va fi neglijată şi desconsiderată de lume şi, în cele din urmă, va ajunge cu tezaurul Ei distrus, Biserica va deveni nefolositoare oamenilor…

Să ne amintim aici de cuvintele Mântuitorului HristosŞi nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: e mai bun cel vechi” (Luca, 5, 39). Şi în acest caz e binevenit şi obligatoriu străvechiul sfat: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pilde, 22, 28). Deseori, când se discută problema calendarului mulţi declară cu îndrăzneală că, de fapt, calendarul nu este o dogmă şi nici un principiu constant, neschimbător şi că „…nu calendarul ne mântuieşte…”. Dar să ne amintim, că de fapt orice dogmă, toate Tainele şi toate aşezămintele Bisericii Ortodoxe nu au alt scop şi alt rost decât de a umplea forma obligatorie a conştiinţei omului, iar aceasta să-l oblige la mărturisirea ortodoxă a Creştinismului şi la o vieţuire conformă cu aceste învăţături şi aşezăminte bisericeşti. Calendarul bisericesc face parte din tezaurul Bisericii şi acest tezaur ar trebui să devină în fapt conţinutul normativ al conştiinţei creştine, a credinciosului ortodox… Doar nimeni şi niciodată n-a afirmat inversul, că calendarul ar fi un element dogmatic, şi tocmai de aceea această problemă şi are un scop, cred eu, viclean: de a prezenta lucrurile astfel, ca şi cum calendarul n-ar avea nici o valoare pentru viaţa Bisericii şi în el se poate de făcut orice „revoluţii” pseudo-ştiinţifice, pentru a nu „rămânea în urmă” de societate, pentru a ne moderniza, sau, potrivit afirmaţiilor intelectualilor noştri – „nu putem să rămânem înapoiaţi pentru totdeauna cu calendarul învechit…”. Însă aceşti intelectuali sunt departe de a înţelege, că calendarul bisericesc nu este numai un mijloc de măsurare a timpului, ci un element de neînlăturat, indispensabil al Tradiţiei Bisericii. Iar această Tradiţie Sfântă este atât de unitară, încât nimic nu poţi clinti din ea fără ca să nu fie primejduit totul a se clinti, căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinţei. Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are, în viaţa tainică a Bisericii, o motivare contingentă, psihologică, locală şi oportunistă – adică, potrivită împrejurărilor de timp şi loc –, cum se întâmplă în istoria contemporană scrisă-n spiritul laic de astăzi. Fiecare hotărâre bisericească are, în lumea celor care nu se văd, în viaţa tainică a Bisericii, un înţeles nebănuit, tainic, împlineşte un gând ascuns al lui Dumnezeu, întruchipează o armonie ascunsă, care nu se înfăţişează decât ca un semn tainic faţă de toate celelalte. Şi, clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup, se clintesc, pe nebănuite şi fără să ne dăm seama, lucruri menite a rămâne neclintite.

Unii mai admit şi asemenea pretenţii: cum că din cauza sărbătoririi Naşterii Domnului pe stil vechi, nu pot „întâlni şi sărbători pe deplin Anul Nou (civil), deoarece la 1 ianuarie (stil nou) suntem încă în Postul Naşterii Domnului… Dar să nu iutăm că sărbătorile bisericeşti, consfinţite de veacuri, îşi au ciclul lor, iar Anul Nou bisericesc e pe data de 1 septembrie (stil vechi) şi Biserica nu trebuie să-şi modifice calendarul în funcţie de sărbătorile civile, care, de cele mai dese ori, se manifestă şi se reduc exclusiv la mâncare şi băutură. În Biserica Ortodoxă orice sărbătoare sau eveniment din istoria Ei este într-adevăr un prilej de bucurie sau de tristă şi apăsătoare amintire, dar e o bucurie sau o tristeţe în Domnul, duhovnicească, fără a consta în mâncarea de carne, căci astfel se întunecă conţinutul luminos al sărbătorii.

De cele mai dese ori se observă că întrebarea despre calendarul bisericesc este ridicată de unii intelectuali (nu prea creştini cu viaţa), fie prin amestecul politicii în viaţa bisericească, fie prin influenţa penetrării unui spirit laic în Biserică. Unii ca aceştia ce consideră reformele politice din prezent drept aşa-numitul „ideal al oamenilor inteligenţi de cultură europeană occidentală” se văd obligaţi să ajungă la acest „ideal” pe toate căile posibile, promovându-se astfel pierderea treptată a simţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre bisericeşti.

În încheiere mai accentuez încă o dată, că Biserica nu urcă „în negura timpurilor”, cum se afirmă deseori, ci doar până la timpurile apostolice, făcând referinţă la minţile sănătoase duhovniceşte, luminate de Dumnezeu. Să nu le dispreţuim, trecându-le înainte alte temeiuri şi alte autorităţi. „…O! nu vă îndoiţi, – zicea în 1885 episcopul Neofit Scriban, – dacă Biserica ar fi primit în sânul Ei reformele atâtor mii de împăraţi…, am fi ajuns încât unii am avea un fel de rugăciuni, alţii am avea alte Paşti, alt calendar, alte posturi, alte predanii şi alte costume…”.

Să ascultăm mai puţin de glasul veacului şi al ştiinţei, să dăm pas credinţei, să scoatem candela de sub obroc, ca toţi să cunoască că ai Domnului şi întru Domnul suntem. Romano-catolicii au intrat în firescul lucrurilor de multă vreme, iar Biserica Ortodoxă nu va pierde nimic, nici prestigiul, cu atât mai puţin mântuirea, dacă îşi va păstra cu sfinţenie Tradiţia şi va continua să se roage ca Domnul să ne lumineze şi să ne întărească în vremile de acum şi în cele ce vor urma, spre a nu cădea de la dreapta învăţătură şi mărturisire Apostolică şi Patristică, adică cea a lui Hristos!

În Biserică timpul se îmbisericeşte în ritmurile slujbelor dumnezeieşti. Timpul îmbisericit devine memoria Ortodoxiei – simbolul şi chipul veşniciei.

 A consemnat: Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: http://csf.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com