Header image

Unirea Principatelor Române sărbătorită la Patriarhia Română

6:44, luni, 26 ianuarie, 2015 | Cuvinte-cheie: ,

Sâmbătă, 24 ianuarie, s-au împlinit 156 de ani de la Unirea Principatelor Române. La Catedrala Patriarhală a fost oficiată o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din istoria poporului român, la înfăptuirea căruia Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie semnificativă. Patriarhia Română şi Academia Română au organizat sesiunea de comunicări ştiinţifice „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“, în Sala Sfântului Sinod din Reşedinţa Patriarhală, moderată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi de acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române.

Cu prilejul împlinirii a 156 de ani de la marele eveniment, care a marcat istoria ţării noastre, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate la Catedrala Patriarhală, au fost pomeniţi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti şi Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, precum şi ceilalţi făuritori ai Unirii Principatelor Române.

Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat, la finalul slujbei de Te Deum oficiată de Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, că ziua de 24 ianuarie este una deosebit de importantă în istoria poporului român. „Această zi sfântă solemnă pentru unitatea poporului român este deosebit de semnificativă şi trebuie să spunem, cum am mai spus de mai multe ori, că Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, care s-a realizat la Bucureşti, când acelaşi domnitor din Moldova a devenit şi domnitor al Ţării Româneşti, nu este Unirea mică, ea este «unirea de bază» şi cea de la Alba Iulia din 1918 este «unirea de vârf», de aceea se numeşte Marea Unire. Dar aceasta este unirea de bază, pentru că aceasta a permis crearea în 1862 a statului unitar modern numit România. Deci, Principatele Unite din 1862 s-au numit România. Astfel, unirea aceasta de bază, baza statului modern România, este astăzi aniversată în toată ţara ca sărbătoare naţională“, a explicat Preafericirea Sa. La finalul slujbei, Patriarhul României, membri ai Academiei Române, consilieri patriarhali şi preoţi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor au mers la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată pe Dealul Mitropoliei, unde au depus coroane de flori.

Comunicări ştiinţifice

În Sala Sfântului Sinod, s-a desfăşurat sesiunea de comunicări ştiinţifice intitulată „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“. Cuvântul de deschidere i-a aparţinut Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, membru de onoare al Academiei Române. „Unirea Principatelor s-a realizat pe Dealul Mitropoliei, într-o clădire care a aparţinut Mitropoliei, deoarece Mitropolitul Ţării Româneşti era preşedintele Adunării Deputaţilor, adunare care atunci, în 24 ianuarie, a fost mai amplă şi s-a numit Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Este de remarcat faptul că, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti în unanimitate. O contribuţie deosebită în acest sens a avut Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care a cerut membrilor Adunării Elective să depună jurământul pe Evanghelie şi cruce în faţa icoanei Sfintei Treimi. Aveau de atunci ideea că cele trei provincii româneşti trebuie să fie unite ca şi Sfintele Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea, hramul «Sfânta Treime» a fost dat marilor catedrale, mai ales acelora din Transilvania (Sibiu, Blaj, Alba-Iulia şi Arad). Sfânta Treime a fost din punct de vedere liturgic modelul inspirator pentru unitatea naţională“, a explicat Preafericirea Sa.

„Întreg statul a fost reformat din temelii“

A urmat cuvântul acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, care a spus că Unirea Principatelor a reprezentat un uriaş progres, actul unirii apărând ca un rezultat firesc al  dezvoltării treptate a conştiinţei de origine, de limbă şi de credinţă a tuturor românilor. „Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza începea în istoria ţării o epocă de realizări profunde în toate domeniile, înfăptuiri fără de care nu ar fi putut fi posibile celelalte mari acte ale românilor: Independenţa de la 1877 şi Marea Unire din 1918. Nu a existat nici un domeniu al vieţii economice, militare, politice, instituţionale, administrative, culturale, care să nu se fi bucurat de atenţia domnitorului şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Într-un cuvânt, întreg statul a fost reformat din temelii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza reuşind să fie nu doar domnitorul Unirii, dar şi al reformelor, aşa cum îi urase sfetnicul său apropiat Mihail Kogălniceanu. Nu totul a fost perfect, dar a fost un progres uriaş. Între instituţiile care s-au bucurat de atenţia domnitorului au fost deopotrivă Biserica Ortodoxă strămoşească şi forul cel mai înalt al culturii naţionale, care îşi contura în acei ani profilul. Iată de ce ni se pare firesc să salutăm cu bucurie, că între noi s-a statornicit o adevărată tradiţie de a sărbători împreună, aici, pe istoricul Deal al Mitropoliei (astăzi Dealul Patriarhiei – Colina Bucuriei), actul de la 24 ianuarie, de a marca marea lui însemnătate şi consecinţele pentru dezvoltarea ulterioară a statului român. Cele două instituţii fundamentale ale statului sunt strâns legate prin aceleaşi obiective de promovare a ideii de unitate naţională, de cultivare a culturii şi de respectare a marilor valori ale neamului românesc. Aşa cum, la 1859, unul dintre artizanii Unirii Principatelor, Mitropolitul Sofronie Miclescu, afirma răspicat că pe stindardul naţiunii române stă scris cu litere mari «credinţa şi unitatea română», tot aşa noi, cei de astăzi, trebuie să fim pătrunşi de adevărul că unitatea şi credinţa trebuie să ne călăuzească toate faptele noastre, să ne întărească în clipe de restrişte şi să ne lumineze calea spre viitor“, a arătat acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române.

În continuare, acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, a susţinut comunicarea în care a subliniat că Unirea Principatelor Române a reprezentat o biruinţă a voinţei tuturor românilor. „Locul Ţării Româneşti şi al Moldovei l-au luat Principatele Unite Române, care aveau să adopte denumirea de România, nucleul statului desăvârşit al naţiunii române. Era o biruinţă a românilor, a voinţei, dar şi a dăruirii lor către ţara virtuală la care visau. (…) Acţiunile potrivnice ale unor mari puteri pentru a opri exprimarea dorinţelor românilor s-au dovedit inutile. Amploarea mişcării unioniste a fost excepţională. În consecinţă, cu toate reglementările electorale, care frânau o exprimare a opiniilor marii majorităţi, comportamentul a mii şi chiar zeci de mii de oameni a fost de aşa natură, încât obiectivele unioniste au fost biruitoare. Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza a demonstrat această sentinţă a istoriei. Unanimitatea de voturi la Iaşi şi apoi la Bucureşti a confirmat o izbândă surprinzătoare mai ales faţă de aşteptările celor din afară. Două mici state au reuşit să-şi impună propriile dorinţe ansamblului marilor puteri. A fost un moment de surpriză care s-a produs în cercurile politice şi diplomatice ale vremii, dar în acelaşi timp a fost vorba şi de o cotitură decisivă a istoriei românilor. Urmările Unirii au fost uriaşe. De data aceasta nu a mai fost vorba de o simplă schimbare de domnie, ci de o nouă pagină de istorie naţională, de un amplu proces de construcţie şi înnoire în noi condiţii istorice. De la două ţări, având o existenţă paralelă şi apropiată, dar totuşi separate una de alta, s-a ajuns la o unificare. Pe harta Europei a apărut un stat de dimensiuni mai mari. Tratatul de la Paris a modificat în mod decisiv locul pe care îl ocupa acest stat nou format pe harta continentului. Nu a mai fost vorba doar de un stat vasal Imperiului Otoman, supus totodată protectoratului Rusiei, ci de un stat care a rămas într-o vasalitate foarte atenuantă, dar care a fost scos de sub protectoratul Rusiei, acesta fiind înlocuit cu o garanţie colectivă a ansamblului puterilor. Independenţa devenea în mod obiectiv un ţel firesc, şi prin aceasta saltul de la un regim de autonomie la cel de neatârnare apărea iminent“, a explicat acad. Dan Berindei.

A doua comunicare din cadrul sesiunii ştiinţifice a fost susţinută de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod. Preasfinţia Sa a pus în valoare un izvor puţin cunoscut şi exploatat privitor la politica bisericească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şi anume corespondenţa acestuia cu Patriarhia Constantinopolului. De asemenea, având în vedere că anul acesta, la 25 aprilie, se împlinesc 130 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a prezentat un material despre demersurile lui Cuza şi ale guvernului său, susţinute de către ierarhia ortodoxă din Principate, pentru dobândirea independenţei bisericeşti depline. „După unirea celor două Principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, cele două Mitropolii ortodoxe româneşti autocefale de facto s-au unit pentru a crea Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe Mitropolitul Ungrovlahiei, cu reşedinţa la Bucureşti, care la 11 ianuarie 1865 a primit din partea domnitorului Alexandru Ioan Cuza titlul de «Mitropolit primat al României». Primul schimb epistolar dintre Constantinopol şi Bucureşti a fost determinat de votarea de către Adunarea Legislativă a Legii secularizării averilor mănăstirilor închinate, lege «la care Biserica străbună şi-a dat aproape în unanimitate adeziunea», după cum spunea preotul istoric Nicolae Şerbănescu, şi care a primit binecuvântarea Mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit. Articolul 1 al legii prevedea că «toate averile monastireşti din România sunt şi rămân ale Statului». (…) Disputele provocate de legile bisericeşti se vor potoli după abdicarea forţată a lui Cuza, dar lupta pentru autocefalie, inaugurată de reformele domnului Unirii, nu mai puteau da înapoi. În cele din urmă, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, la 25 aprilie 1885, autocefalia Bisericii noastre, prin Tomosul semnat de Patriarhul Ioachim al IV-lea. Astfel, visul lui Cuza şi al generaţiei sale, de a avea o Biserică naţională, independentă, s-a împlinit“, a arătat Preasfinţia Sa.

La final, au urmat intervenţii ale participanţilor pe marginea comunicărilor prezentate, iar actorul Dorel Vişan a rostit o poezie scrisă de poetul naţional Mihai Eminescu, intitulată: „Mortua est!“. Membrii Academiei Române au vizitat Muzeul Patriarhilor României şi Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Reşedinţa Patriarhală.

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com