Header image

Viaţa de zi cu zi într-o familie cu opt copii

4:27, marți, 22 ianuarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

– Aveţi opt copii, Cum decurge o zi din viaţa familiei Capsali ?

Cleo: Foarte rapid! Începe la 6 dimineaţa şi se termină noaptea târziu. Copiii sunt de diferite vârste, au programe diferite. Avem grădiniţă, avem şcoală, avem liceu, ore de dimineaţă, ore de după-miază – întotdeauna este un du-te-vino. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă pentru că cineva va pleca la prima oră. Apoi sunt unii care se întorc la amiază de la grădiniţă, de la şcoală, cei care învaţă după- amiază se întorc pe la 6. .. Totdeauna trebuie să fie mâncarea gata şi casa pregătită.

Cum vã împărţiţi sarcinile în ce privește creșterea şi educarea lor?

Cleo: Fiecare după puteri. Cu treaba în casă şi cu lecţiile, mai mult eu. Soţul meu, mai mult cu cei mari…

Iulian: Fiecare are rolul lui, dar mai preluăm unul de la altul: mai fac şi eu de mâncare, mai ajută şi copiii, la lecţii se mai ajută între ei când e cazul. .. Totul e să fie o ,,simfonie”, să nu cânte cineva fals în timpul ăsta. În general, lucrurile merg de la sine. Nu facem ceva deosebit, luăm lucrurile aşa cum dă Dumnezeu şi ne lăsăm în voia Sa. Asta-i important! Nu ne gândim ce-o să fie a doua zi; spunem: „Ce-o da Dumnezeu, asta o să fiel”.

Nu ne facem planuri de viitor, nu ştiu ce-o să ajungă vreunul dintre ei peste 10 sau 20 de ani. Nu vrem să ne facem asemenea planuri. Datoria noastră faţă de aceste daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este să le creştem şi să avem grijă de ele, dar şi de sufietele lor. Copiii noştri trăiesc într-un mediu în care Biserica şi Dumnezeu nu sunt ceva exotic, ci o prezenţă permanentă în viaţa familiei. Altfel, e foarte greu să creşti copii mulţi. Nu poţi să-ţi permiţi. Dacă nu te laşi în voia lui Dumnezeu, nu poţi creşte mai mult de un copil, maxim doi. Familiile numeroase – din experienţa pe care o avem atât noi, cât şi prietenii noştri care au mai mulţi copii – se lasă în voia lui Dumnezeu. De fapt, nici nu ai cum altfel, nu poţi controla atâţia copii, n-ai cum să ai grijă de ei în permanenţă, de la cap la coadă, toată ziua. Este imposibil fizic să-i iei, să-i duci la şcoală etc. – cum sunt alţii, care îşi controlează copiii pas cu pas. La noi n-a fost aşa.

Noi am avut copii de clasa I, gemenii noştri, care plecau cu tramvaiul singuri! Asta e bine şi pentru copii, pentru că le dă puterea să răzbească. Şi sper să răzbească, să poată să facă treabă în viaţă.

– Doamnã Capsali, aveţi vreun regret că nu aţi făcut carieră şi că v-aţi dedicat „profesiei” de mamă?

Cleo: Nici un singur regret! Primii patru copii au venit aşa, unul după altul. În doi ani şi zece luni, noi aveam deja patru copii (între ei fiind şi o sarcină gemelară). După ce am născut primul copil, încă mai cochetam cu ideea că poate mă întorc şi fac ceva; după al doilea, la fel. Dar după ce i-am născut pe gemeni, mi-am dar seama că nu ai cum să te ocupi de copii şi să ai şi-o carieră. Adică deja aveam patru copii, şi-ar fi însemnat să-mi bat joc de ei. Ar fi trebuit să angajez cel puţin două bone – şi, chiar şi-aşa, mi-am dat seama că nu se poate. Bona, oricât ar fi ea lângă copil, nu poate să înlocuiască mama. Aşa că nu regret nici o secundă faptul că nu mi-am format o carieră.

Iulian: I s-a propus la un moment dat un job. Cleo ştie limba arabă şi a terminat Dreptul; avem prieteni avocaţi, cu case de avocatură, care au chemat-o să lucreze, pentru că aveau nevoie de vorbitori de limbă arabă. Ar fi câştigat foarte bine, dar mi-au spus că, în acest job, copiii ar fi văzut-o doar în week-end! Atunci am hotărât să refuzăm oferta – de altfel foarte generoasă, pentru care le-am mulţumit prietenilor. Dar nu puteam lăsa copiii fără mamă. Să avem o bunăstare materială, dar copiii să nu-şi mai vadă mama decât sporadic, ar fi fost păcat! Sunt lucruri care nu se mai întorc… Odată pierdute, degeaba le mai regreți. Şi toate lucrurile astea mici, de zi cu zi, din viaţa de familie, se duc – şi te trezeşti la un moment dat, după o carieră strălucită că, de fapt, nu ţi-ai trăit viaţa…

„Cel mai important model este modelul părinţilor”

Sunteţi o familie de intelectuali cu opt copii. Cum vă privesc cei care nu merg la biserică? Multora, cred, le pare un lucru ciudat. ..

Cleo: Suntem ciudați oricum pentru cei care nu merg la biserică! Pe noi nu ne afectează, ca adulţi, dar pentru copiii noştri acest lucru este de multe ori o presiune – pentru că în jurul lor, mai ales la şcoală, stârnesc mirarea. Da, simt şi ei că sunt un pic altfel, dar nu suferă din cauza asta, pentru că noi stăm de vorbă cu ei tot timpul, avem o relaţie deschisă, şi ajung să înţeleagă şi singuri lucrurile fără rost care sunt în afară, felul in care îşi duc viaţa ceilalţi, care nu merg la biserică…

Iulian: Eu am avut şi experienţe foarte bune. De multe ori, eşti privit cu admiraţie şi de către oameni care nu merg la biserică. Cred că, de cele mai multe ori, exemplul personal este mult mai important decât ceea oe spui. Înainte să nască soţia mea, am fost la ziua unui copil al unor buni prieteni ai noştri. Era un mediu de arhitecţi şi acolo am stat de vorbă cu oameni care m-au încurajat- şi erau oameni care nu mergeau la biserică. O mamă chiar a stat foarte mult de vorbă cu mine, fiind foarte curioasă cum decurge viaţa într-o familie cu atâţia copii. Ei nu aveau decât unul şi le era frică să facă mai mulţi. Am liniştit-o, pentru-că şi gazda noastră avea trei copiii şi este o foarte bună doctoriţă, medic ortodont. Dacă ţii neapărat să faci o meserie, aceasta nu este o piedică atât de mare, mai ales dacă faci meserii liberale. Sigur, nu poţi merge la serviciu opt ore pe zi, asta este exclus, dar sunt meserii în, care îţi poţi permite lucrul acesta: să stai acasă şi să ai şi-o carieră. Aşa că, repet, eu am avut şi multe experienţe bune.

Acum, copiii de azi sunt în general mai agresivi, îndeosebi din pricina stimulilor care se transmit prin televizor, în viaţa de zi cu zi. Ei îi văd pe copiii noştri cum se uită şi nu participă la anumite jocuri, că nu urmăresc anumite seriale la modă – mai ales că noi nu avem nici un televizor conectat la cablu; punem filme pe DVD sau pe calculator… Sigur că există o mică diferenţă între ei şi ceilalţi, dar copilul nu trebuie să simtă lucrul acesta. Nu trebuie crescut cu ideea că este altfel decât ceilalţi, deosebit şi mai bun decât ei. E bine ca, în familie, lucrurile astea să nu fie atât de evidente, să nu fie inoculate în mod sectar. Eu nu sunt de acord să-i spui copilului: „noi nu facem aşa, noi suntem diferiţi de restul lumii, suntem mai buni, suntem altfel” – sigur, suntem altfel, dar cu păcatele noastre. Avem drumul nostru mântuitor în Biserică. Însă nu trebuie făcute diferenţe nete între ei şi ceilalţi copii, pentru că altcumva apar rupturi între ei, ceea ce nu poate să fie bine. Copiii noştri se vizitează cu prietenii lor, şi prietenii lor, vin pe la noi, uneori chiar mănâncă aici, există o interacţiune. E important ca, în familiile cu copii mulţi, copiii să vadă că părinţii au o viaţă socială, că poţi să mergi cu ei la spectacole, la concerte de muzică, te poţi duce în vizite, poţi primi vizite… Nu suntem singularizaţi într-o insulă, unde tragem obloanele şi punem zăvorul la uşă!

– Care sunt modelele copiilor dumneavoastră?

Iulian: Eu cred că cel mai important model este modelul părinţilor. E primul model cu care se nasc şi cu care cresc în faţa ochilor. De asta cred că şi familia este atât de lovită în lumea actuală, pentru că ea, fiind un model şi reprezentând un model, creează nişte legături, nişte structuri. Este un model ontologic, pe care nu-l poate oferi altcineva. Sunt convins că acesta e un motiv pentru care familia este atât de lovită – cu încercările de a fi demantelată ideea de familie creştină, de familie tradiţională în general. Se doreşte a i se da copilului modelul oferit în mass-media, tot felul de modele culturale de tip post-modern. Dar familia în sine este un model pentru copil.

– În ţara noastra, foarte multe femei care au făcut avorturi… Cum credeţi că ar fi arătat România dacă mamele acestea şi-ar fi păstrat pruncii?

Iulian: Fără avorturi sunt sigur că ar fi fost o altă Românie – totuşi, avem 21 de milioane de prunci nenăscuţi ucişi… Deseori mă întreb cum de ne mai îngăduie Dumnezeu, ca neam… Lucrurile astea ar trebui înţelese şi gestionate duhovniceşte, altfel nu se poate. Chiar şi Statul, sistemul de sănătate, ar trebui să înţeleagă că lucrurile nu mai pot continua aşa. Un popor cu natalitate scăzută, care are un spor demografic negativ, într-o perspectivă de nu mai mult de 1O0 de ani are şanse reale să dispară, să piară. Lucrurile acestea ar trebui să dea de gândit. . . Acum, bineînţeles, noua ideologie globalistă încurajează de multe ori aşa ceva; ei nu au nevoie de state naţionale, nu au nevoie de oameni care să aibă legături cu tradiţia şi cu Dumnezeu, sub nicio formă, pentru că toate lucrurile astea le-ar zădărnici un proiect utopic – care momentan se cheamă „Statele Unite ale Europei”. Şi se ştie că, în esenţă, toate proiectele utopice sunt criminale.

Absolut toate utopiile sociale au dus la crimă! Sigur că acum lucrurile nu sunt atât de directe şi pe faţă, însă rezultatele sunt aceleaşi. Acest sistem, această ideologie nu îşi doreşte să existe o familie puternică. Se încearcă, de fapt, să se distrugă însăşi ideea de familie, modelul familial să dispară – aici se lucrează foarte puternic. Însă la toate acestea numai Biserica poate da răspuns, numai Biserica poate avea reacţia potrivită. Acest tsunami globalist nu poate fi oprit decât de Sfânta Cruce.

– Ce v-au dat copiii voştri, ce aţi învăţat de la ei?

Cleo: Tot timpul copiii îţi dau prilejul să te descoperi şi să dăruieşti. Trebuie să dai mereu mai mult, şi mai mult. Şi asta e ceva care nu mai ţine de tine, pentru că tu, ca mamă, ca om, ai resurse limitate. Dar Dumnezeu, Care este izvor nesecat de dragoste, îţi umple mereu inima…

Iulian: De la copii, şi când îi binecuvintezi atunci când dorm, înveţi ceva. Şi când sunt mici şi te privesc îngereşte, şi când mai cresc şi se încăpăţânează uneori să facă exact pe dos decât ce le spui. Aşa suntem şi noi în faţa Domnului: nişte catâri, care fac de multe ori exact pe dos decât ce ne cere El! Deseori, în îndărătnicia lor, mă văd pe mine, mai ales pe mine, cel care am fost adolescentul şi tânărul revoltat. Iar în atitudinile mele de acum Îl văd uneori pe tatăl meu, în mod foarte clar, identificabil pană la amănunte de gest (care atunci mă scoteau din sărite) – Dumnezeu să-l ierte pe tata…

Cum spune şi Părintele meu duhovnic, copilul într-o familie este o mare taină. Copiii se nasc preluând din înzestrătile noastre genetice şi din aplecările noastre către păcat: unii sunt născuţi ca să ne smerească, alţii să ne bucure la bătrâneţe, alţii să ne biruie neputinţele… Până la urmă, copilul te obligă la dragoste, la cedarea unor tabieturi, comodităţi – şi asta o spune un om care nu excelează în hărnicie, fiind mai degrabă predispus la meditaţie. Un copil te obligă la o revizuire continuă a ceea ce crezi despre tine, mai ales. Îmi dau seama că ne proiectăm uneori în ei dorinţele noastre neîmplinite, visurile, şi deseori uităm noi, ca părinţi, că ei sunt nişte persoane care au datele lor specifice, talentele, căderile şi, până la urmă, drumul lor. Deşi sunt ai noştri, uităm că ei nu suntem noi, ca să zic aşa… Sunt un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l îngrijim – şi să nu uităm că nu sunt „proprietatea” noastră, care deseori este o formă de egoism cumplit. Nu depind de noi decât în mică măsură. Sunt doar alături de noi, Într-un drum al mântuirii.

sursa: Ortodoxia Tinerilor

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com