Header image

Viața lângă socri, gineri și nurori

În familie ne naștem, în familie creștem, în familie devenim creștini, în familie suntem iubiți și în familie învățăm să iubim. La un moment dat însă, mai devreme sau mai târziu, în viața fiecăruia survine o schimbare radicală de ritm: căsătoria. Când o nouă familie ia naștere, când omul lasă pe tatăl său și pe mama sa și se lipește de femeia lui, fiind amândoi un trup (Matei 19, 5), vechea familie trece „pe locul doi”, fără însă a uita de aceasta, ori a o suprima.

În vremea noastră, din nenumărate motive, multe familii tinere sunt nevoite să locuiască împreună cu una dintre vechile familii. Acest lucru ridică însă multe ispite, mai ales acolo unde fiecare nu caută să își vadă păcatele, crescând în smerenie și dragoste, ci caută să își întemeieze complexele și nemulțumirile pe seama celuilalt.

Tânăra familie adună la un loc doi oameni din familii diferite, deci implicit două educații diferite și două tipuri de comportament diferite. Puterea exemplului rămâne însă covârșitoare: copilul va face întotdeauna ceea ce va vedea că fac părinții săi, iar nu ceea ce i se va spune. Astfel, într-o măsură mai mare sau mai mică, noua familie va fi întotdeauna „oglinda” celei vechi. Acei „șapte ani de acasă” sunt vitali pentru o viață de familie sănătoasă.

Viața lângă socri, gineri și nurori

Toate suferințele și conflictele dintre familiile care locuiesc în aceeași casă vin din greșita înțelegere a libertății, a proprietății și a ascultării: libertatea este tradusă adesea prin „fac ce vreau, sunt liber”; egoismul împarte proprietatea comună în părți individuale, îngrădite de „legi” bine stabilite; ascultarea este aspru refuzată, ea fiind numită „lipsă de personalitate”.

Este imposibil ca în cazul locuirii în comun a mai multor familii să nu iasă la iveală până și cele mai ascunse patimi ale fiecăruia: mândria, lipsa de comunicare, egoismul, părerea de sine, proasta educație, etc. Oricât ar tăcea unul sau altul, dacă nu se caută a se duce o autentică viață întru Hristos, mai devreme sau mai târziu, patimile fiecăruia vor ieși la iveală, provocând mari pierderi.

Omul care are o prea bună părere despre sine se va vedea mai presus decât toți, nesuferind a fi învățat de nimeni. Neascultând de nimeni, unul ca acesta dorește însă ca toata lumea să asculte de el. Mândria se arată surpătoarea oricărei împreună-viețuiri, fiecare căutând să conducă pe ceilalți.

Majoritatea reacțiilor negative dintr-o familie sunt deci roadele unor patimi ascunse, precum: antipatia, disprețul, invidia, concurența, gelozia și ura. De fiecare dată însă, în mintea celui în cauză, o reacție negativă este rezultatul „firesc” al faptelor celuilalt, iar în nici un caz rezultatul unor suferințe ascunse, complexe ori prejudecăți.

Smerenia se cere din partea fiecăruia, însă cu atât mai mult din partea celor mai mici. Unii socri nu pot accepta ideea de a nu fi stăpâni la ei acasă, ceea ce pare oarecum firesc, dar ei greșesc în momentul în care nu-l consideră pe noul venit în familie (ginere sau noră) ca și pe propriul lor copil. Prin urmare, libertatea și puterea pe care o are în familie propriul copil se cade a o primi în egală măsură și cel nou venit.

Nu cred că este greșit ca părinții și socrii să vină cu sfaturi și îndemnuri, ca unii ce au măcar o experiență de ani de zile a vieții sociale și familiale, dacă nu și una creștinească. Însă, în pofida oricărei experiențe și a oricâtor sfaturi, decizia trebuie să rămână întotdeauna a celui ce urmează să facă lucrul respectiv. Deci, atâta timp cât cei în vârstă (părinți și socri) îi sfătuiesc pe cei tineri (copii, gineri și nurori), fără însă a-i forța sau obliga la ceva anume, ei trebuiesc pretuiți, respectați și iubiți.

Într-o măsură mai mică sau mai mare, sentimentul proprietății este o nevoie sufletească a fiecăruia dintre noi. Afară de câteva excepții firești, proprietatea se cade însă a fi una comună, iar nu individuală, căci în comuniune stă pacea, iar în individualitate stau patimile. Referindu-se oarecum la acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „al meu” și „al tău” sunt cuvinte diavolești, pe când „al nostru” este cuvânt creștinesc. „Al nostru” exprimă relația de comuniune, de iubire și de armonie dintre oameni, pe când „al meu” exlude iubirea și înțelegerea, „celălalt” fiind desconsiderat și trecut în plan secund.

Copiii, ginerii și nurorile deopotrivă sunt fii ai părinților. Fiii sunt datori părinților și socrilor cu ascultare, după cum Hristos a ascultat de Tatăl cel ceresc, dar și părinții și socrii sunt datori față de fii cu iubirea cu care Tatăl cel ceresc L-a iubit pe Fiul Său. Această ascultare (a fiilor) și această iubire (a părinților) nu este posibilă însă decât acolo unde există sinceritate și adevăr. Acolo unde un membru al familiei (copil sau părinte) ascunde ceva, acolo se naște neîncrederea și bănuiala, apar reproșurile și certurile, iar dacă lucrul acesta se repetă constant, apare ura și violența.

Se știe că, de fiecare dată, este mai ușor să previi un conflict, decât să-l vindeci. Uneori însă, conflictele par a fi inevitabile. Cu toate acestea, trebuie ca fiecare (indiferent de vârstă și poziție) să aibă forță de a-și recunoaște greșelile, de a-și cere reciproc iertare și de a nu mai repeta greșelile din pricina cărora s-a ajuns la conflict. Dacă nu se procedează așa, diavolul va tensiona din ce în ce mai mult spiritele, mânia și ura vor deveni de neîmblânzit, iar separarea familiilor va fi inevitabilă.

Acolo unde există comunicare, dragoste reciprocă și adevăr, totul este mai ușor, mai ales într-o vreme în care situația materială a multor familii este parcă mai grea ca oricând. Munca în comun este mai ușoară, veniturile sunt mai rodnice, iar necazurile pot fi mângâiate mai ușor. Deci, când nu există nici o variantă ca tânăra familie să poată să locuiască singură, este înțelept a se căuta aspectele pozitive ale acestei stări de fapt.

Deși rugăciunea și smerenia sunt soluția oricărei neînțelegeri, comunicarea se arată și ea, de multe ori, drept un izvor de liniște și mângâiere. Educații diferite, gândiri diferite, deci și vederi diferite asupra lucrurilor. Datorită acestui lucru, în orice decizie comună se cade să fie aleasă varianta cea mai bine argumentată. Nu trebuie ca, din mândrie, cineva să nu se lase convins spre a face ca celălalt, indiferent de argumentarea aceluia și de pierderile pe care le-ar avea alegerea sa.

Tonul vocii este un detaliu preferat adesea de diavol, între membrii familiei, căci „diavolul se ascunde în detalii”. Astfel, acolo unde te aștepți mai puțin, el lucrează în ascuns și își plănuiește atacul. Dacă măcar unul din doi va vorbi cald și temperat, celălalt se va controla și el. Dacă însă unul ridică vocea sau folosește un ton lipsit de dragoste sau de respect, sunt șanse aproape sigure ca celalalt să preia și el același duh.

Alături de rugăciune și smerenie, comunicarea dintre membrii familiilor naște și ea pacea și liniștea. Astfel, sfătuirea trebuie să fie reciproca: precum nu se cade ca socrii să facă ceva fără de știrea ginerilor și a nurorilor, tot așa nu se cade ca ginerii și nurorile să facă ceva fără sfătuirea socrilor. Sfătuirea nu are nimic în comun cu obligarea sau atingerea libertății, ci sfătuirea este unealtă a omului înțelept și smerit.

Sfântul Apostol Pavel a dat leacurile cele de folos fiecăruia după a lui trebuință, atât copiilor, cât și părinților, întru Domnul, precum citim: „Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi, cu făgăduință: Ca să-ți fie ție bine și să trăeși ani mulți pe pământ. Voi părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru
învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4).

Mântuitorul ne-a spus: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Prin urmare, dacă părinții, socrii, copiii, ginerii și nurorile s-ar aduna „în numele lui Hristos”, oare nu ar sălășlui acolo Mântuitorul Însuși, cu toată pacea, liniștea și bunaînțelegere?!

Este groaznic de greu a trăi în comun, dacă nu chiar imposibil, atunci când dragostea, comunicarea și adevărul sunt căutate doar de către unii dintre cei în cauză (copii sau părinți). Dacă socrii sau ginerii/nurorile nu au și nu vor să aibe o atitudine creștină, nu cred că este nici un păcat a căuta despărțirea de aceștia.

Astfel, consider că numai despărțirea de Dumnezeu și împiedicarea de a-I sluji Lui poate să fie pricină reală de despărțire a celor două familii, precum citim: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubește pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 34-37).

Referindu-se la cuvintele Mântuitorului, Sfântul Nicolae Velimirovici spune: „Așa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înțelepciunea și prostia, binele și răul, dreptatea și silnicia, bestialitatea și omenia, inocența și desfrânarea, pe Dumnezeu și pe mamona: ci am adus sabie, ca să tai și să le despart, încât să nu se amestece. Cu ce să le desparți, Doamne? Cu sabia adevărului. Că acestă înțelegere este dreaptă se vede și din ce spune Hristos în continuarea cuvântului inițial: că am venit să despart pe om de tatăl său, și pe fiică de mama sa, și pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărți. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Și dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? la fel și nora cu soacra ei.”

Comunicarea și rugăciunea pot izbăvi din orice situație

Lucrurile bune cu anevoie se dobândesc, iar ostenelile trebuie să fie măcar în parte pe măsura darurilor dorite. Rugăciunea și comunicarea pot salva orice familie din conflictele interne si externe ale acesteia. Este deci absolut necesar curajul fiecăruia de a comunica liber, sincer și cu o voce pozitivă. De cele mai multe ori însă, este de datoria socrilor, ca unii care sunt mai în vârstă, a interveni primii cu înțelepciune și cu tact în a deschide dialogul.

Adesea, omul se plânge că, deși vorbește celui de lângă el, acela nu înțelege nimic. Părintele Rafail Noica, referindu-se la ispitele ce pot apărea în familie, din pricina neînțelegerilor, spune: „Trebuie să apelăm la rugăciune, cerând Domnului: Doamne, daca eu nu pot să spun în urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimbă-i, îndulcește-i această inimă, că nu vrem să călcăm porunca Ta, certându-ne între noi sau despărțindu-ne.”

Teodor Danalache

Sursa: crestinortodox.ro

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com