Header image

Viaţa Sfântului Arhiepiscop Ilarion (Troiţki), Noul Mucenic şi Mărturisitor

2:16, luni, 24 iulie, 2017 | Cuvinte-cheie: , ,

Un om cu capacităţi intelectuale iesite din comun.

Arhiepiscopul Ilarion, în lume Vladimir Alexeievici Troiţki, s-a născut la 13 septembrie, 1886, în satul Lipiţi, gubernia Moscovei, în familia unui preot. A fost frate cu Arhiepiscopul Daniil al Brianskului.

Era un om cu capacităţi intelectuale iesite din comun, dezvăluite încă de timpuriu. În toţi anii săi de scoală, începând de la cea primară până la Academia Teologică, viitorul Arhiepiscop Ilarion a avut numai note maxime la toate materiile. În anul 1906 a absolvit Seminarul din Tula si a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1910, fiind socotit cel mai bun student al scolii din ultimii cincizeci de ani. În acelasi an a devenit lector de Noul Testament la Academia din Moscova. Cât a predat la Academie a fost foarte iubit. Înalt si suplu, cu minunaţi ochi albastri si voce răsunătoare, tânărul profesor era totdeauna plin de însuflare si de bucuria de a trăi. Sufletul său curat si nobil se vădea în strălucirea înfăţisării sale, cu un farmec de nespus.

În 1912 si-a susţinut dizertaţia cu tema „Schiţă asupra istoriei dogmei Bisericii”. A publicat mai multe articole, precum „Piatra din capul unghiului Bisericii”, „Theologia ecleziologică” sau „Unitatea idealului crestin.” În urma unei călătorii în Occident publică „Scrisori despre Occident”, în care înfăţisează confesiunile religioase apusene ca pe niste organizaţii omenesti, în comparaţie cu dumnezeiasca frumuseţe a Ortodoxiei. În 1913 i se decernează titlul de licenţiat în teologie.

La 28 Martie, 1913, este tuns în monahism la Sihăstria Mângâietorului.

La 28 Martie, 1913, este tuns în monahism la Sihăstria Mângâietorului, ţinând de Lavra Sfintei Treimi, de către Episcopul Theodor (Pozdeievski), iar după două luni este hirotonit preot. În Iulie, acelasi an, este ridicat la rangul de Arhimandrit de către Mitropolitul Macarie al Moscovei si apoi este trimis la Muntele Athos, împreună cu Episcopul Nicon al Vologdei, spre a rezolva disputa dogmatică dintre călugări legată de „venerarea numelui”. În Noiembrie, acelasi an, devine profesor la Academia Teologică.

Părintele Ilarion a fost unul dintre cei mai străluciţi apărători ai dogmei unităţii Bisericii împotriva ereziei „ecumenismului” în formele ei incipiente.

Astfel, în Ianuarie, 1917, în cursul unei dezbateri cu Robert Gardiner, secretarul Comisiei Unite a Conferinţei Mondiale asupra Credinţei si Ordinii, premergătoarea Consiliului Mondial al Bisericilor, spunea: „V-as pune următoarea întrebare: Oare eu si dumneavoastră aparţinem Bisericii una a lui Hristos? Desigur că o să-mi răspundeţi menţionând faptul că diferenţele dogmatice dintre noi sânt neînsemnate si diferenţele de ritual pot fi neglijate. Însă pentru mine răspunsul nu ţine de consideraţii legate de dezacordurile dogmatice, ci de faptul evident că între noi nu există unitate bisericească în har…”

După unele informaţii, în luna Martie, 1917, Părintele Ilarion a fost numit rector al Academiei Theologice din Moscova. În acelasi an a participat la Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, în urma căruia a fost reînfiinţat patriarhatul Moscovei. După alegerea patriarhului Tihon, Părintele Ilarion a devenit secretarul si colaboratorul său apropiat. În anul 1919, Părintele Ilarion a fost arestat de autorităţile bolsevice si a stat vreme de trei luni la închisoarea Butirki din Moscova.

În 1920 a fost hirotonit episcop de către Patriarhul Tihon.

În anul 1920, la 12 Mai, a fost sfinţit Episcop de Verei, un vicariat din eparhia Moscovei, de către patriarhul Tihon. În acelasi an a fost închis iarăsi vreme de patru luni la închisoarea Butirki, si a fost arestat din nou în 1921.

La 22 Martie, 1922 a fost închis la Lubianka, temniţa GPU (serviciul de securitate comunist) din Moscova, iar apoi a fost condamnat la un an de deportare la Arhanghelsk. Întors la Moscova si ridicat de către patriarh la rangul de Arhiepiscop al eparhiei Kolomna, proaspătul Arhiepiscop a trebuit să înceapă lupta cu Renovaţionistii care încercau să ia puterea în Biserică. El i-a alungat din biserici, a resfinţit altarele si a adus oamenii înapoi la Ortodoxie. Nu se temea de discuţii publice cu Lunacearski – Comisarul Poporului, si cu conducătorul Renovaţionistilor, Vîvedenski. Cei ce îi ascultau simţeau în cuvintele lui Duhul Adevărului si al Vieţii; oamenii îl ovaţionau în picioare si-i mulţumeau cu căldură. Această activitate i-a înfuriat, fără îndoială, pe bolsevici.

În exil la Solovki.

La 7 Decembrie, 1923, Arhiepiscopul Ilarion a fost deportat pentru trei ani în lagărul Solovki, fiindcă refuzase să slujească cu un diacon renovaţionist. În drum spre Solovki a ajuns în lagărul Kemi, la o săptămână înainte de Crăciun. Acolo, văzând cumplitele condiţii de viaţă si de hrană, a spus: „De aici nu mai iesim vii.” Totusi nu si-a pierdut curajul. În Ianuarie, 1924, când s-a aflat că murise Lenin, Arhiepiscopul Ilarion a refuzat să păstreze cele cinci minute de reculegere la un loc cu ceilalţi prizonieri si a spus: „Ia gândiţi-vă, părinţilor, ce e acum în iad: a apărut însusi Lenin. Ce bucurie pentru draci!”

Condiţiile de detenţie de la Solovki erau cumplite. Cu toate acestea, Arhiepiscopul Ilarion si-a păstrat buna dispoziţie si curajul. Privea cu ochi iertători chiar si autorităţile sovietice, iar odată a salvat viaţa unuia dintre gardieni, cu riscul propriei vieţi. Îl îmbărbăta gândul că Solovki devenise o scoală a virtuţilor – neagonisire, blândeţe, smerenie, înfrânare, răbdare, osteneală. Arhiepiscopul Ilarion era nespus de atent si iubitor faţă de orice om pe care-l întâlnea, ceea ce l-a făcut curând cel mai iubit om din lagăr. Până si hoţii si criminalii îl respectau, devenindu-I prieteni. Era iubit si respectat pentru firea sa practică si deschisă. Dar în spatele veseliei si atitudinii aparent lumesti se afla o curăţie de copil, o mare experienţă duhovnicească, bunătate si milă, netemere si credinţă adâncă, evlavie nefăţarnică si o inteligenţă extraordinară. Aparenţa de păcătosenie exterioară, „nebunia pentru Hristos” si atitudinea lumească ascundeau viaţa lăuntrică a Arhiepiscopului si-l fereau de mândrie si slavă desartă. Iată ce scria în 1931 Preotul Mihail, aflat în acelasi lagăr, despre fostul său tovarăs de prizonierat de la Solovki: „Arhiepiscopul Ilarion era tânăr, plin de viaţă, foarte cult, un foarte bun predicator si cântăreţ, un strălucit polemist cu ateii, totdeauna firesc, sincer si deschis; pretutindeni atrăgea la sine pe oricine si se bucura de dragostea tuturor. Era înalt, cu pieptul lat, cu un luxuriant păr roscat si chipul luminos si strălucitor. El va rămâne în amintirea tuturor celor ce l-au cunoscut. În anii de prizonierat petrecuţi împreună am fost martorii deplinei sale neagonisiri călugăresti, adâncii sale simplităţi, adevăratei smerenii si blândeţii sale copilăresti. Pur si simplu, dădea tot ce avea, tot ce i se cerea. (…)

Puteai să-l jignesti, dar el nu răspundea niciodată.

Puteai să-l jignesti, dar el nu răspundea niciodată – poate că nici nu observa că cineva încearcă să-l jignească. Era totdeauna fericit, si chiar când era îngrijorat sau preocupat, încerca îndată să ascundă aceasta sub aceeasi fericire. Privea totul cu ochi duhovnicesti si se folosea duhovniceste de orice lucru.” La 18 Iulie, 1925, Arhiepiscopul Ilarion a fost mutat pe neasteptate la închisoarea Korovniki din Iaroslavl. Aici un agent GPU a încercat să-l atragă la noua schismă Grigoriană. Prin această miscare agentul căuta desigur să-l discrediteze pe popularul ierarh si să întărească noua schismă, căci mulţi l-ar fi urmat pe Arhiepiscopul Ilarion. Vlădica a rămas inflexibil, înţelegând planurile agentului.

La 13 Aprilie, 1926, Arhiepiscopul Ilarion a fost trimis înapoi la Solovki. Acolo a luat parte la alcătuirea Scrisorii episcopilor de la Solovki către guvernul URSS. La 19 Noiembrie, 1926, pedeapsa i-a mai fost prelungită cu încă trei ani, pentru că „a dezvăluit secrete de stat”, adică dezvăluise convorbirile sale cu agentul GPU. Atitudinea sa în acele vremuri de mare presiune asupra episcopilor apropiaţi patriarhului este rezumată tot de Părintele Mihail: „Fiind principalul martor al planurilor GPU de a prinde Biserica în plasa bolsevicilor, el era mai puţin înclinat decât oricine de a judeca pe întâistătătorul său pentru acele fapte ce nu erau în folosul Bisericii. Nu a văzut nimic deosebit în înţelegerea Mitropolitului Serghie cu autorităţile; nu a judecat acţiunile Mitropolitului Serghie, dacă a gresit sau a acţionat calculând consecinţele practice; Arhiepiscopul Ilarion nu făcea judecăţi aspre privitoare la relaţiile capului Bisericii cu autorităţile. Însă această atitudine, chiar dacă nu aprobatoare, dar totusi indiferentă, a Arhiepiscopului Ilarion faţă de politica Mitropolitului Serghie, nu l-a ajutat. El nu a fost eliberat nici după ce puterea sovietică a dobândit sprijinul unei puteri bisericesti cu autoritate. De fapt, abia acum a început deplina prigoană fără reţineri, care a sleit cu totul Biserica.”

Arhiepiscopul Ilarion a petrecut sase ani cumpliţi la Solovki – ultimii ani ai vieţii sale. Dar bucuria pascală despre care a vorbit Mântuitorul la despărţirea Sa de apostoli, singura bucurie deplină, nu l-a părăsit niciodată.

Moartea, Înmormântarea, Proslăvirea.

În 1929 autorităţile au hotărât să-l trimită pe Arhiepiscopul Ilarion la Alma-Ata (sau, după alte informaţii, la Ashabad). Ca primă etapă a călătoriei, a fost dus la o închisoare din Petrograd. Pe drum s-a îmbolnăvit de tifos si a fost dus la infirmeria închisorii, de unde scria: „Am căzut grav bolnav de tifos si zac în spitalul închisorii. Probabil că m-am molipsit pe drum. Sâmbătă, 15 Decembrie, mi se va decide soarta. Nu prea sunt sanse să supravieţuiesc…” La spital, când iau spus că trebuie să-i radă barba, Vlădica a spus: „Acum faceţi ce vreţi cu mine.” În delirul său, zicea: „Ce bine! Acum sunt cu totul liber, nimeni nu mă mai poate lua…” Vlădica Ilarion a murit la 15/28 Decembrie, 1929, la ora 4:20. Trupul său a fost scos din închisoare noaptea, într-un sicriu simplu, făcut la repezeală din câteva scânduri si a fost dat unor rude apropiate spre a fi îngropat. Când au deschis sicriul, nimeni nu l-a recunoscut, în asa măsură îl schimbase deportarea pe Vlădica, care era un om înalt si cu o sănătate de fier. Acum, în sicriu era un biet bătrân cărunt si cu barba rasă. Una dintre rudele sale a lesinat…

Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a adus vesmintele sale albe si o mitră albă. După ce l-au îmbrăcat pe Vlădica, l-au pus într-un alt sicriu mai bun. Slujba de îngropăciune a fost săvârsită de mitropolit cu sase episcopi si o mulţime de preoţi. A fost îngropat la Mănăstirea Novo-Devici.

K. Glazkov povesteste că în ziua canonizării Sfântului Ioan Maximovici, 20 Iunie / 3 Iulie, 1994, crucea de pe mormântul Vlădicăi Ilarion a început să reverse o minunată mireasmă de mir. Mireasma a iesit din cruce pe tot timpul festivităţilor de canonizare de la San Francisco si a fost foarte persistentă, după cum pot da mărturie numerosi martori. „Probabil că moastele ierarhului au revărsat acel mir de preţ spre a arăta bucuria plăcuţilor lui Dumnezeu pentru această mare biruinţă.”

În data de 10 mai 1999 în mănăstirea „Sretenie” din Moscova, Patriarhul întregii Rusii Alexie al II-lea a săvârşit slujba de canonizare a arhiepiscopului mucenic şi mărturisitor Ilarion.

Sfinte Ierarhe Ilarione, Noule Mucenic şi Mărturisitor a lui Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

Extras din: CREȘTINISMUL SAU BISERICA?, Editura Egumeniţa, Bucureşti 2005.

maxresdefault

Contact Form Powered By : XYZScripts.com