Header image

Viaţa Sfântului Cuvios Auxentie (14/27 februarie)

10:24, miercuri, 27 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tânăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rânduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Auxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscându-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lângă biserica Sfântului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a râvnit vieţii lor. Deci, lăsând deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gâlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luând chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întâi în rânduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului că să-l izgonească din oameni.

Pentru această era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stând pe piatră, şi-a ridicat sfintele mâini, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde”. Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Auxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

    Vieţuind Cuviosul Auxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dânsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească – căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

    Apoi, adunându-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vârful muntelui, în care, închizându-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dânsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dânsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigând: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt”. Iar el a zis către cei ce erau acolo: „Sunt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osârdie pentru dânsa”. Şi rugându-se toţi, sfântul s-a atins de ochii ei şi a zis: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată”. Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lingă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfânt. De aceasta chiar sfântul se îngrijea, având ucenici care împărţeau pâinea ce se aducea.

    Pe lângă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dânsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfântul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dânsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvânt, văzând într-însul necredinţa. Ducându-se de la sfânt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfânt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întâmpinat pe cel rău credincios un copil, spunându-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mâhnit foarte şi, cunoscându-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atât fecioara de muncirea diavolească, cât şi tatăl ei de credinţa cea rea.

    Doi leproşi au venit, cerând tămăduire. Şi i-a întrebat sfântul: „Care sunt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?” Ei, închinându-se lui, au zis: „Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim”. Sfântul le-a răspuns: „Aceasta vi s-a întâmplat, o! fraţilor pentru jurământul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mânie”. Ei, auzind aceea, s-au spăimântat, cum de ştie greşelile lor şi căzând înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dânşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfânt de la cap până la picioare, zicând: „Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sunt om păcătos”. Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

    Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzând la sfânt, ziceau cu plângere: „Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întâmplat fiului nostru slăbănogirea”. Sfântul le-a răspuns: „Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta”. Ei ziseră: „Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mântuirea noastră şi credem că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu”. El le-a răspuns: „Să fie după credinţa voastră”. Şi, luând untdelemn sfânt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încât cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

    Cât pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvântul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Auxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpânire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Eutihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încât s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvânt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

    Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe când se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezând în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dânsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

    Într-o noapte, închizându-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfântul, fiind afară şi cuviosul deschizând ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu!”. Apoi, suspinând cu greu şi-a plecat capul spre pământ şi toţi stând de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: „Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!”. Zicând acestea, plângea foarte. Şi a zis iarăşi: „Sfântul părintele nostru, stâlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stâlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!” Şi s-au spăimântat cei ce auzeau despre o vedere că aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stâlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Auxentie cercetând vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, când Auxentie a spus despre adormirea lui.

    Nu după multă vreme de la sfârşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfârşit al Cuviosului Auxentie, care venise la adânci bătrâneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mântuire, a trecut către Domnul.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com