Header image

Viaţa Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Românesti

23:36, miercuri, 9 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Una dintre cele mai importante rugăciuni ale dumnezeieştii Liturghii, rugăciunea anaforalei, mărturiseşte despre Dumnezeu astfel: „căci Tu eşti Dumnezeu necuprins de gând şi de cuvânt“. Şi, totuşi, noi ne folosim de cuvinte pentru a comunica cu Dumnezeu. Aceste cuvinte, deşi neputincioase, exprimă ceea ce trăim în interiorul nostru. Rostim, prin ele, dorul de Dumnezeu.

Prin cuvinte ne unim, cler şi mireni, în rugăciune, formând o adevărată obşte euharistică, popor al lui Dumnezeu. Dintotdeauna, credincioşii s-au rugat împreună cu preoţii lor, în limba pe care au vorbit-o în viaţa de toate zilele, născându-se astfel limba liturgică.

Creştinismul, propovăduit în părţile noastre încă din vremea Sfântului Apostol Andrei şi de către ucenicii Sfântului Apostol Pavel, a prins aici rădăcini adânci. Cum era firesc, dumnezeiasca Liturghie s-a oficiat în limba poporului încă de la începutul organizării Bisericii în aceste părţi.

O dată cu creştinarea popoarelor slave, limba slavă a fost introdusă în administraţie şi în Biserica din Ţările Române. Apoi, a apărut influenţa limbii greceşti ca limbă liturgică, cu precădere în perioada fanariotă. Cu toate acestea, nu s-a încetat niciodată a se ruga româneşte, a se trăi româneşte. Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova, diaconul Coresi – care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească şi mitropolitul Antim Ivireanul a dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor.

Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul, în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“.

Un georgian cu suflet de român

Pentru mulţi dintre noi, patria este acolo unde ne găsim alinarea şi liniştea. Acolo unde ne simţim acasă. Aşa a fost şi pentru un tânăr georgian, născut acolo unde Marea Caspică se întrepătrunde cu Munţii Caucaz. Viaţa i s-a schimbat tânărului Andrei, aşa cum fusese numit la Sfântul Botez, atunci când a fost prins de către un corp de oaste otomană şi vândut în piaţa de sclavi. Destinul l-a dus în marea capitală a imperiului, la Istambul. Aici, observându-se calităţile, a fost răscumpărat de către Patriarhia Ecumenică şi dat la învăţătură. Constantinopolul a fost locul în care a deprins meşteşugul tiparului, al  sculpturii în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Tot aici a murit pentru lume, devenind monahul Antim.

În jurul anului 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a găsit un adevărat spaţiu cultural, unde activau străluciţi oameni de cultură italieni şi greci, alături de renumiţi cărturari şi ierarhi ortodocşi. Sevastos Kiminites, fost profesor şi rector la Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, medic şi filosof, contele Bartolomeo Ferrati, Giovanni Candido Romano, Antonio Maria del Chiaro, secretar adus tocmai din Florenţa, sunt doar puţine nume de care era înconjurat tânărul Antim.

În anul 1691, a ajuns conducătorul tipografiei din Bucureşti, iar în anul 1696 era egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie. Râvna de care a dat dovadă a făcut ca, în scurt timp, să fie ales în scaunul istoric al Mitropoliei Ungrovlahiei. La începutul anului 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, asumându-şi o mare responsabilitate în vremuri de încercare pentru poporul român.

Mitropolitul tipograf, ctitor al limbii literare româneşti

Deşi treburile mitropoliei erau solicitante, ierarhul Antim nu şi-a uitat prima sa dragoste: tipărirea cărţilor. Până la el, cărţile de slujbă aveau în limba română doar explicaţiile liturgice, partea propriu-zisă a slujbei fiind în slavonă ori greacă.

În decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit  63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română şi una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mişcare intelectuală.

Prin activitatea sa tipografică a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabii din Patriarhia Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc, intitulat „Bucoavnă“. Este şi autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În ţara sa de origine, Georgia, a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărţi în această limbă.

Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite şi de o mare diversitate şi prin numeroşii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

Meritul mitropolitului Antim pe tărâm liturgic este introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici. Însă, prin această activitate, a contribuit şi la crearea unei limbi literare româneşti. Când deschidem astăzi una dintre cărţile mitropolitului Antim, suntem uimiţi de corectitudinea limbajului. Dacă astăzi nu mai pronunţăm „beserică“ ci „biserică“, „ceti“ – „citi“, „inemă“ – „inimă“ este rodul mitropolitului Antim.

Normele lingvistice folosite în tipăriturile sale au determinat prima uniformizare a limbii române. Mai mult, el este primul care a tipărit un Abecedar românesc şi o Gramatică. Tot el este primul care tipăreşte primele cărţi de literatură. În anul 1700 ieşea de sub teascurile  tipografiei  „Floarea darurilor“,  apoi „Alexandria“, cărţi de mare popularitate în epocă.

Meritele mitropolitului Antim sunt cu atât mai mari, cu cât el n-a fost român. Deşi georgiana era limba sa nativă şi greaca era limba în care a fost educat, el a reuşit să creeze o limbă  românească limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită până astăzi.

Moarte martirică pentru neamul românesc

Deşi din ţinuturi îndepărtate, Antim a fost mai român decât mulţi dintre contemporanii săi. După moartea sfântă a domnitorului Constantin Brâncoveanu, protectorul său, au venit pentru ţară vremuri tulburi.

În anul 1714, o panică îngrozitoare a cuprins străzile Bucureştiului, la auzul veştii că vin austriecii, dimpreună cu ruşii. Atunci „înspăimântat, Nicolae vodă Mavrocordat adună la curte pe oştenii şi pe negustorii turci, pe câţiva boieri şi pe mitropolitul Antim Ivireanul, îşi fac în pripă bagajele şi chiar în faptul serii, împunge fuga spre Giurgiu“. Obosiţi, fugarii se opresc peste noapte în satul Odăile, loc în care mitropolitul Antim se hotărăşte să se întoarcă: „nu îmi las turma fără păstor, chiar dacă m-ar aştepta şi moartea“. Şi, moartea l-a aşteptat.

Întorcându-se în a doua domnie, Nicolae Mavrocordat a trimis la Mitropolie să-l aducă degrabă pe părintele Antim „Târât de barbă şi de păr, el vede însă, în loc de obrazul domnului, mucedul întuneric al unei temniţe“. La cererea domnului, patriarhul ecumenic şi sinodul său l-au caterisit sub acuzaţia că s-a făcut vinovat faţă de Imperiul Otoman. Toate acestea, pentru că a spus un nu puternic noilor biruri pe spinarea ţăranilor români.

În martie 1716 a fost condamnat la închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Pe drum însă, ostaşii turci l-au omorât şi i-au aruncat trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol, în Bulgaria de astăzi.

Georgian prin naştere şi grec prin cultură, Antim Ivireanul a fost un român desăvârşit. Prin activitatea pastorală, tipografică şi predicatorială, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul păstor – care-şi pune sufletul pentru credincioşii săi români. Doar trecând superficial peste smeritele informaţii pe care le avem despre ce a făcut el pentru poporul nostru, s-ar impune să îl numim, aşa cum credem că şi el şi-ar fi dorit, nu Ivireanul, ci Sfântul Antim Românul.

sursa doxologia.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com