Header image

Viata Sfântului Marelui Împarat si întocmai cu Apostolii Constantin si a maicii lui, Elena

Împaratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împaratul cel mai dinainte, care se nascuse din fiica lui. Deci, Consta si Elena au fost parintii marelui Constantin. Consta a avut si alti copii cu alta femeie, cu numele Teodora, care a fost fiica a împaratului Maximian Erculie. Aceasta a nascut lui Consta pe Constantie, tatal lui Galie si al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian si o fiica, Constantia, care a fost data dupa Liciniu. Iar din Elena este nascut Constantin cel Mare, care a fost si mostenitor al împaratiei tatalui sau.

Despre Consta, tatal lui Constantin, se povesteste ca, desi se arata a fi închinator de idoli, dupa obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idoleasca ca ceilalti închinatori de idoli; ci se arata si nadajduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învata pe fiul sau, Constantin, sa caute si sa ceara ajutor de la cea de sus purtare de grija, iar nu de la idoli. Lui îi era mila de crestinii ce se munceau si se omorau de ceilalti împarati pagîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apara de prigonire. Deci, crestinii din partile Apusului aveau odihna sub stapînirea lui; iar cei din partile Rasaritului erau supusi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocletian, stapînea partile acelea.

La curtea împaratului Consta erau multi crestini în tot felul de dregatorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrînd împaratul sa stie care dintre barbati sînt buni, desavîrsiti si statornici în credinta, a facut aceasta: A chemat toata curtea sa împarateasca si le-a zis: „Daca îmi este cineva credincios si voieste sa fie în palatul meu, sa se închine zeilor mei si împreuna cu mine sa le aduca jertfe si atunci îmi va fi prieten adevarat, slujindu-ne în boieria sa si învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar daca cineva nu va voi sa se închine zeilor mei, sa se duca din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot sa fiu împreuna cu cei ce nu sînt de o credinta cu mine”.

Împaratul, zicînd acestea, deodata, cei ce stateau de fata, s-au împartit în doua parti; pentru ca cei ce erau adevarati robi ai lui Hristos, adica crestinii, s-au dat la o parte, lasîndu-si astfel dregatoriile si rangurile lor cele mari cu care erau însarcinati si, astfel, au început a iesi din palatele împaratesti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta si slava ei mai mult decît pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împaratului si se închinau idolilor. Deci, împaratul, oprind pe adevaratii crestini, a zis catre dînsii: „De vreme ce va vad, ca slujiti cu credinta Dumnezeului vostru, voiesc ca voi sa fiti sfetnicii, slujitorii si prietenii mei; pentru ca nadajduiesc ca în ce fel sînteti credinciosi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veti fi credinciosi si catre mine!” Iar catre cei care au voit a se abate de la Hristos si a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc sa va am în curtea mea; caci, daca nu ati pastrat credinta Dumnezeului vostru, apoi cum veti fi credinciosi mie?”

Astfel i-a gonit rusinati din fata sa. De aici se vede cît era de bun acel împarat catre crestinii cei credinciosi. Aflîndu-se în Britania si, cazînd în boala de moarte, a încredintat împaratia fiului sau, Constantin, cel nascut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toti fiii sai cei nascuti din cealalta femeie; si, în urma, si-a dat ultima suflare.

Constantin a luat stapînirea împaratiei dupa moartea tatalui sau, cu învoirea a toata oastea, pentru ca era iubit de toti, ca o odrasla iesita dintr-o radacina buna. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie si, amagind cîtiva senatori din Roma, carora dîndu-le multe daruri si fagaduindu-le multe altele, i-a rapit scaunul împaratesc, facîndu-se astfel împarat al Romei cu puterea sa, fara voia poporului Romei si a toata oastea. Constantin, înstiintîndu-se de acest lucru, nu s-a suparat asupra lui, ci mai ales s-a si învoit cu dînsul si a trimis la el soli pentru pace, lasînd pe Maxentie sa împarateasca în Roma, iar el multumindu-se cu Britania si cu partile ei cele de un hotar. Maxentie însa, nu voia pacea cu Constantin si nici nu-l recunostea ca împarat, voind ca singur sa ramîna împarat a tot pamîntul si tinuturilor de sub stapînirea Romei. El, întarindu-se în Roma, a început a face multa rautate poporului; caci nu numai pe crestini îi gonea, ci si pe pagînii sai îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiti, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun si vietuind cu necuratie; pentru ca rapea femeile si fecioarele senatorilor spre necuratia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vraji si fermecatorii, facîndu-se foarte aspru si urît în toata Roma pentru tirania lui cea spurcata.

Deci, romanii au trimis în taina la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l sa vina si sa-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfatuindu-l prieteneste, sa înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai ca nu l-a ascultat si nu s-a îndreptat, dar mult mai rau s-a facut, gatindu-se de razboi împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lasa sa împarateasca împreuna cu dînsul. Constantin, auzind ca Maxentie nu se îndrepteaza, ci se întinde spre lucruri mai rele si aduna oaste multa împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu razboi. Dar, vazînd ca puterea lui de oaste este putina si gîndindu-se si la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinta, deoarece stia ca Maxentie varsa mult sînge omenesc prin facerea vrajilor si pe multi prunci, fecioare si femei însarcinate le junghia si le jertfea diavolilor, facîndu-si lui milostivi pe zeii cei deserti, spre care nadajduia.

Vazînd Constantin ca de partea lui Maxentie era mare puterea diavoleasca, a început a se ruga adevaratului Dumnezeu, Care stapîneste cerul si pamîntul, pe Care neamul crestinesc îl cinsteste, ca sa-i daruiasca chip de biruinta asupra tiranului. Deci, cu osîrdie rugîndu-se, i s-a aratat întru amiazazi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele stralucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era urmatoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta o vedeau toti ostasii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos – si se minunau. Iar cei mai multi dintre dînsii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire si de moarte, fiindca tîlharii si facatorii de rele se pedepseau cu rastignirea pe cruce. Deci, ostasii se temeau toti ca nu cumva razboiul lor sa fie fara izbînda, iar împaratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a aratat singur Domnul nostru Iisus Hristos si iarasi i-a aratat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se aratase, si i-a zis: „Sa faci asemanarea acestui semn si sa poruncesti ca sa-l poarte înaintea cetelor si vei birui nu numai pe Maxentie, ci si pe toti vrajmasii tai!”

Sculîndu-se împaratul, a spus boierilor sai acea vedenie a sa si, chemînd mesteri iscusiti, le-a poruncit sa faca cinstita Cruce, dupa chipul semnului ce i se aratase, de aur, de margaritare si de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toata oastea sa sa închipuiasca semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri si pe paveze. Pagînul Maxentie, înstiintîndu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multa îndrazneala, si-a scos oastea romana si a tabarît împotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit sa poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostasilor sai.

Dupa o lupta înversunata, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci si multi ostasi au fost ucisi în acea lupta. Iar el, fiind urmarit de împaratul Constantin, a fugit pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur îl zidise, si, stricîndu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticalosul în rîu cu ostasii sai, ca si Faraon cel de demult si astfel s-a umplut rîul de ostasi si de cai. Dupa aceasta marele Constantin a intrat în Roma cu biruinta, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie si cinste; iar el a înaltat mare multumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinta asupra tiranului cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslavite biruinte, a pus o cruce în mijlocul cetatii Romei, pe un stîlp înalt de piatra si a scris pe dînsa: „Prin acest semn mîntuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

El a mai avut al doilea razboi împotriva Vizantiei, care era atunci cetate mica zidita de un grec oarecare, anume Vizas, în numele sau, pe vremea lui Manase, împaratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de doua ori, era într-o mare mîhnire; dar, facîndu-se seara, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut o scrisoare alcatuita de stele, care închipuia aceasta: „Cheama-ma în ziua necazului tau, si te voi scoate si Ma vei preamari”. Înfricosîndu-se, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut închipuita o cruce de stele si împrejurul ei aceste cuvinte: „Prin acest semn vei birui”. Astfel, punîndu-se crucea iarasi în fruntea cetelor, a biruit pe vrajmasii sai si le-a luat cetatea Vizantiei.

Avînd al treilea razboi cu tatarii la Dunare, iarasi i s-a aratat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare si, ca si mai înainte, a avut biruinta. De aceea, împaratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos, Cel ce S-a rastignit pe cruce, a crezut în Hristos adevaratul Dumnezeu si s-a botezat împreuna cu maica sa, Elena, cea vrednica de lauda.

Despre botezul Sfîntului Constantin se povesteste astfel: Cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, Cel ce le rînduieste toate spre folosul omenesc, împaratul Constantin a cazut într-o lepra foarte cumplita, care i-a cuprins tot trupul de la cap pîna la picioare, încît tot trupul lui era o rana. El a adus multi doctori preaîntelepti si vrajitori, nu numai din stapînirea Romei, ci si din Persia; însa nici un folos n-a cîstigat la boala sa. Mai în urma venind la împarat, slujitorii idolesti de la Capitoliu i-au zis: „De nu-ti vei face scaldatoare din sînge de copii mici si de nu te vei spala în acel sînge, fiind cald, apoi nu poti sa te tamaduiesti; iar de vei face asa, atunci îndata vei fi sanatos, caci alta doctorie nu este mai buna decît aceasta”.

Atunci împaratul a trimis pretutindeni ca sa adune prunci mici, pentru a face din sîngele lor scaldatoarea. Adunîndu-se la Capitoliu o multime de prunci mici, care sugeau la sînul maicilor lor si, sosind ziua în care erau sa fie junghiati, a mers si împaratul la Capitoliu; pentru ca acolo îi gatise slujitorii idolesti scaldatoarea de sînge. Atunci s-au adunat o multime de femei, care îsi smulgeau parul de pe cap si cu unghiile îsi zgîriau fetele, tînguindu-se si plîngînd cu amar. Deci, întrebînd împaratul care este pricina plîngerii lor, si aflînd ca sînt mame ale pruncilor adunati pentru junghiere, s-a umilit si, vazînd plîngerea si tînguirea cea amara, a zis: „O, cît de mare este neomenia celor ce m-au sfatuit sa vars sînge nevinovat! Chiar de as fi stiut cu adevarat ca ma voi tamadui, apoi mai bine era ca eu unul sa rabd durere, decît sa vars sîngele la atîtia prunci, care nici un rau nu mi-a facut, si înca si pe maicile lor sa le umplu de neîncetata tînguire si mîhnire”. Acestea zicînd, s-a întors la palat si îndata a poruncit sa dea mamelor, sanatosi pe fiii lor, dîndu-le în acelasi timp si aur din vistieriile împaratesti, si astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, vazînd o milostivire ca aceasta din partea împaratului, i-a rasplatit cu îndoita sanatate si trupeasca si sufleteasca. Dumnezeu a trimis la dînsul pe Sfintii si Marii Apostoli Petru si Pavel, care s-au aratat în vedenie pe cînd dormea, stînd lînga patul lui. Împaratul i-a întrebat pe dînsii, cine sînt si de unde vin, iar ei au zis: „Noi sîntem Petru si Pavel, Apostolii lui Hristos, trimisi de Dînsul la tine sa te povatuim la calea mîntuirii, sa-ti aratam baia în care vei cîstiga sanatatea sufletului si a trupului si sa-ti fagaduim viata cea vesnica de la Dumnezeu, pentru viata cea vremelnica pe care ai daruit-o pruncilor, fiindca i-ai crutat pe dînsii de moarte. Deci, cheama la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, si sa asculti învatatura aceluia, pentru ca el îti va arata o scaldatoare, în care te vei curati de toate spurcaciunile si vei fi sanatos cu trupul si cu sufletul”. Sfintii Apostoli, zicînd acestea, s-au dus de la dînsul.

Împaratul desteptîndu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cînd, dupa obicei, a intrat la dînsul doctorul. Atunci împaratul a zis catre dînsul: „De acum nu mai am trebuinta de doctoria voastra, fiindca nadajduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Si l-a gonit pe el de la dînsul. Dupa aceea a poruncit, ca îndata sa caute pretutindeni pe episcopul Silvestru si sa-l aduca la dînsul cu cinste. Deci, gasindu-l pe episcopul Silvestru si aducîndu-l la împarat, l-a primit cu mare cinste si dragoste, pentru ca, singur sculîndu-se, l-a întîmpinat si l-a îmbratisat prieteneste.

Apoi l-a întrebat pe dînsul, zicînd: „Sînt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru si Pavel?” Silvestru a raspuns: „Îm-parate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamîntul si toate cele ce sînt pe dînsul. Iar aceia carora tu le zici Petru si Pavel, nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovaduit în toata lumea numele lui Iisus Hristos si mai pe urma si-au varsat sîngele lor pentru Domnul, fiind ucisi de catre Nero”. Auzind aceasta, împaratul s-a bucurat foarte mult si a zis: „Rogu-ma tie, episcope, arata-mi mie asemanarea lor, daca o ai pe icoane închipuita, ca mai cu încredintare sa stiu de sînt aceia ce mi s-au aratat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndata un diacon sa aduca icoana Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Deci, vazînd împaratul închipuirile fetelor apostolesti, a zis: „Cu adevarat acestia sînt, cei vazuti de mine!”

Atunci împaratul a spus episcopului cu de-amanuntul toata vedenia lui si l-a rugat pe el sa-i arate scaldatoarea aceea, în care ar putea sa se curate de lepra sufleteasca si trupeasca, dupa cuvîntul apostolilor, care i s-au aratat lui în vedenie. Sfîntul episcop Silvestru a zis împaratului: „Nu se cade tie sa intri într-alt fel în scaldatoarea aceea, decît sa crezi fara sovaire mai întîi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovaduit apostolii ce ti s-a aratat tie”. Împaratul a raspuns: „De n-as fi crezut ca Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodata nu te-as fi chemat la mine pe sfintia ta”. Grait-a lui sfîntul: „Se cade mai întîi sa postesti, apoi, cu rugaciuni si lacrimi, prin marturisirea pacatelor tale, sa milostivesti pe Dumnezeu. Deci, leapada-ti porfira si coroana împa-rateasca timp de sapte zile si sa te închizi în camerele dinauntrul palatului si, plîngînd în sac si în cenusa, sa-ti faci pocainta, aruncîndu-te la pamînt; apoi porunceste sa se închida capistile idolesti si jertfele lor sa înceteze; pe crestinii ce sînt în temnite sa-i eliberezi si celor ce stau în legaturi daruieste-le libertate; fii bun cu cei ce se roaga tie, împlineste-le toate cererile lor drepte si da din averea ta multa milostenie saracilor”.

Împaratul a fagaduit ca pe toate acestea o sa le împlineasca; iar episcopul, punîndu-si mîna pe capul lui, s-a rugat si l-a facut pe el unul dintre cei chemati la primirea Sfîntului Botez. Apoi, adunînd pe toti credinciosii, le-a poruncit si lor asemenea sa posteasca si sa se roage, ca astfel sa înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, sa piara întunericul închinarii de idoli si sa straluceasca tuturor lumina cea mîntuitoare.

Sosind a saptea zi, Sfîntul Silvestru a venit la împarat si, învatîndu-l multe despre tainele sfintei credinte celei întru Preasfînta Treime, i-a pregatit scaldatoarea Sfîntului Botez. Cînd a intrat împaratul în scaldatoarea Sfîntului Botez si, dupa ce Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodata a stralucit o lumina mare din cer, mai mult decît razele soarelui, încît s-a umplut casa de negraita stralucire. Atunci împaratul, îndata s-a curatat de lepra, care, cazînd de pe trupul lui ca niste solzi de peste, a ramas toata în apa. Astfel a iesit sanatos din scaldatoare, încît n-a mai ramas nici urma din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbracîndu-se în haine albe dupa Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: „Cînd m-am afundat în apa, am simtit o mîna de sus, întinzîndu-se si atingîndu-se de mine”.

Dupa acestea, împaratul îndata a dat porunca sa nu îndrazneasca nimeni a huli pe Hristos sau a supara pe crestini. Deci, a zidit în curtile sale împaratesti o biserica în numele Mîntuitorului Hristos si a poruncit sa se boteze fara întîrziere toti cei ce vor voi sa fie crestini; iar haine albe pentru botez sa ia din vistieriile împaratesti. În ceasul acela s-au botezat o multime mare de popor si, din zi în zi, crestea si se înmultea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împutina.

Astfel s-a facut bucurie mare credinciosilor, a caror multime era atît de mare în Roma, încît voiau sa goneasca din cetate pe toti cei ce nu voiau sa fie crestini. Dar împaratul a oprit poporul, zicînd: „Dumnezeul nostru nu voieste ca cineva sa vie la El cu sila si fara de voie; ci, daca cineva de voie libera si cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieste si cu milostivire îl primeste; deci, precum voieste cineva sa creada cu libertate, asa sa creada, iar nu sa se prigoneasca unul pe altul!”

De acest împaratesc raspuns si mai mult s-a înveselit poporul; caci lasa pe toti sa traiasca în libertate, pe fiecare în credinta si dupa voia sa. Dar nu numai în Roma s-a facut bucurie credinciosilor, ci si în toata lumea. Pentru ca pretutindeni se eliberau din legaturi si din temnite credinciosii cei chinuiti pentru Hristos si se întorceau de la închisori; iar cei ce se ascundeau prin munti si prin pustietati de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fara de frica, si astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea si tirania.

Dupa aceasta, binecredinciosul împarat Constantin a voit sa zideasca în numele sau o cetate în Ilie, unde – precum se povesteste – a fost razboiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înstiintare, s-a oprit sa zideasca acolo cetate si i s-a poruncit s-o zideasca mai bine în Vizantia. Deci, supunîndu-se vointei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare si slavita, a înfrumusetat-o cu toate podoabele si a numit-o dupa numele sau, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul sau de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate sa se numeasca Roma cea noua, încredintînd-o apararii lui Dumnezeu si a Preacuratei Sale Maici.

În acea vreme raucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul sau Biserica lui Hristos, acest binecredincios împarat a voit cu dinadinsul sa încerce cele pentru sfînta credinta. Deci, a poruncit sa se tina în Niceea Sinodul cel mare a toata lumea, unde s-au adunat 318 Sfinti Parinti, care au alcatuit credincioasele dogme ale sfintei credinte, iar pe Arie si eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a tinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toata lumea.

Împaratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maica, Elena, la Ierusalim cu multa avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru cautarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a vazut acele Sfinte Locuri, le-a curatit de spurcaciunile idolesti si a scos la lumina cinstitele moaste ale mai multor sfinti. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împarateasa cu cinste cuviincioasa.

Fericita împarateasa Elena, vrînd sa caute Crucea Domnului cea facatoare de viata, care era ascunsa de evrei, i-a chemat pe toti si i-a întrebat sa-i arate locul unde este ascunsa cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepadîndu-se ca nu stiu, împarateasa Elena îi îngrozea cu munci si cu moarte. Atunci ei i-au aratat pe un barbat batrîn cu numele Iuda, zicînd: „Acesta poate sa-ti arate ceea ce cauti, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facîndu-se multa cercetare, iar Iuda lepadîndu-se a spune, împarateasa a poruncit sa-l arunce într-o groapa adînca, în care petrecînd cîtava vreme, în cele din urma a fagaduit sa-i spuna. Deci, scotîndu-l din groapa, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împaratul Romei, zidise o capiste zeitei Artemida si pusese în ea pe idolul ei. Acolo a aratat acel Iuda, ca este ascunsa Crucea Domnului. Împarateasa Elena a poruncit sa darîme capistea idoleasca, iar zidul si pietrele sa le risipeasca.

Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a iesit în locul acela un miros de buna mireasma si îndata s-a aratat spre rasarit, Mormîntul si locul Capatînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci si împreuna cu ele au aflat si cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, ca duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau sa stea, si a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndata a înviat mortul si s-a sculat viu cu puterea dumnezeiestii Cruci a Domnului. Iar împarateasa, luînd cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei si a sarutat-o; asemenea si toata suita împarateasca ce era cu ea. Iar unii nu puteau sa vada si sa sarute Sfînta Cruce în acea vreme, de înghesuiala, pentru aceea au cerut ca macar s-o vada de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a aratat poporului cinstita Cruce; iar toti strigau: „Doamne, miluieste!” De atunci s-a început a se praznui Înaltarea Sfintei Cruci. Împarateasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea si sfintele piroane; iar pe cealalta parte punînd-o într-o racla de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru pazirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda si împreuna cu el o multime de iudei au crezut în Hristos si s-au botezat. El s-a numit din Sfîntul Botez Chiriac, care, dupa aceea, a fost patriarh al Ierusalimului si s-a sfîrsit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Sfînta împarateasa Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, sa se zideasca biserici. Mai întîi a poruncit sa se zideasca Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lînga Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a gasit Sfînta Cruce. A mai poruncit sa se zideasca o biserica si în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, dupa ce a zidit si alte optsprezece biserici, înfrumusetîndu-le cu toate podoabele si daruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viata facatoare si sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu dupa multa vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplacîndu-I Lui, si a fost îngropata cu cinste.

Iar marele împarat Constantin, dupa moartea maicii sale, Sfînta Elena, vietuind ca zece ani si ceva, a plecat la razboi împotriva persilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a cazut în boala. Deci, cunoscînd ca i s-a apropiat sfîrsitul, a facut diata, împartind împaratia la cei trei fii ai sai; si, bolind cu trupul, si-a dat sfîntul sau suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împarat. Dupa aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slava în biserica Sfintilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împaratiei sale; iar toti anii de la nasterea sa avea saizeci si cinci. Iar acum vietuieste în viata cea fara de sfîrsit, în vesnica împaratie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slava si închinaciune în vecii vecilor. Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com