Header image

Viața Sfântulului Mucenic Anastasie Persul

14:37, luni, 4 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Cînd Sfînta Cetate Ierusalim a fost luată de Hosroe, regele Persiei, iar acele sfinte locuri unde a petrecut Hristos Domnul nostru şi a suferit pătimirile cele de voie, răstignirea, moartea, îngroparea şi învierea, atunci a fost robit de păgînii barbari, mîntuitorul lemn al Crucii Domnului, fiind prădat şi dus în Persia cu multe dobînzi. Atunci a început a răsări în Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către făcătorul de viaţă lemn al Crucii, care în robie fiind, sufletele omeneşti le robea lui Dumnezeu şi ca o undiţă vînîndu-le, le atrăgea spre Hristos, prin cunoştinţa adevărului umilindu-le şi prin dragostea cea dumnezeiască aprinzînd inimile acelora. Atunci a venit la cunoştinţa lui Hristos şi Sfîntul Mucenic Anastasie, despre care ne este acum vorba.

Acesta din naştere era pers, din satul Rasnun, care este între hotarele ce se numeau Razeh. Numele lui din păgînătatea persană era Magundat, fiu al unui vrăjitor, anume Vava, care în părţile acelea era vestit învăţător al meşteşugului vrăjitoresc, la care şi pe fiul său l-a învăţat desăvîrşit, încă din tinereţe. Apoi, venind Magundat în vîrsta bărbătească, a fost rînduit în oaste cu mulţi alţi tineri şi petrecea în cetatea împărătească cea de la scaun, slujind lui Hosroe, regele Persiei.

Auzind de slava şi puterea lemnului Crucii, care a luminat toate laturile Persiei şi le-a înfricoşat cu minuni înspăimîntătoare, încît toţi ziceau că Dumnezeul creştinesc a venit în Persia, a început a cerceta cu dinadinsul, pentru că deodată i s-a aprins sufletul în taină cu focul acela pe care Hristos a venit să-l arunce pe pămînt; şi nu s-a odihnit acest frumos tînăr umblînd şi pe mulţi întrebînd, dorind să ştie cu încredinţare cum este acest lemn, care are atîta putere spre facerea de minuni. Cînd i s-a spus de credincioşi, că aceea este Crucea pe care Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, care acum se mărturiseşte şi se cinsteşte de creştini, că S-a răstignit pe ea pentru mîntuirea neamului omenesc, atunci mai mult s-a aprins cu dorinţa cea dinăuntru, să cunoască desăvîrşit pe Fiul lui Dumnezeu.

Şi a făcut multe întrebări, iar din răspunsuri lua avînt pentru mai multe cercetări, sîrguindu-se să se încredinţeze: Cum S-a pogorît Dumnezeu din cer? Cum S-a făcut om? Pentru ce a fost osîndit pe Cruce? De cine? Şi oare S-a întors iarăşi la cer, de unde S-a pogorît?

Auzind de la creştini despre dumnezeiasca Taină care se povestea lui, adică a întrupării lui Hristos, urechile lui au primit cu dragoste sămînţa dreptei credinţe; iar sufletul său încet creştea spicele credinţei şi spre urmarea lui Hristos se îndemna. Deci, avea Magundat un frate după trup, asemenea ca şi el, şi erau amîndoi în ceata unui slăvit voievod, anume Sain. Acesta fiind trimis cu oaste de regele Persiei la război, în stăpînirea grecească, apoi ajungînd la Calcedon, slăvita cetate creştinească, şi Magundat slujind în ceata lui cu fratele, au mers acolo.

Tăbărînd asupra perşilor, dreptcredinciosul Heraclie, împăratul grecesc, Sain, voievodul persan, cu cetele sale, degrab s-a întors înapoi; iar Magundat deosebindu-se de ceată şi pe fratele său cel după trup lăsîndu-l, voia ca mai degrabă la creştini să slujească sărac şi neştiut, decît în moştenirea sa bogat şi cinstit, între cei ce nu ştiu pe Dumnezeu.

La început, venind în Hierapolis, a aflat acolo un om pers de neam, dar cu credinţa creştin, cu meşteşugul zlătar (argintar), şi lîngă el sălăşluindu-se, învăţa lucrul aceluia. Astfel îşi întindea mîinile la lucru, iar mintea o avea aţintită la Hristos Dumnezeu, arzînd de dragostea Lui. Şi ruga pe învăţătorul său ca să-l ducă la Sfîntul Botez, însă nu-şi cîştiga cererea pentru că botezul lui era mutat pentru altă vreme, de frica ce aveau de perşi.

Intrînd cu învăţătorul adeseori în sfînta biserică la rugăciune, vedea pe pereţii bisericii cu zugrăveli închipuite patimile şi chinurile sfinţilor mucenici şi întreba pe învăţător ce este aceea. Iar el îi spunea nevoinţele şi faptele sfinţilor: cum au răbdat cu bărbăţie pînă la sînge pentru Hristos, iar sufletele pentru El cu osîrdie şi-au pus, cum au răbdat de la chinuitori pentru Hristos şi de ce fel de răsplătiri s-au învrednicit în cer. El pe toate acelea ascultîndu-le cu luare aminte, se mira şi se spăimînta; dar mai mult se aprindea inima lui cu rîvna cea dumnezeiască. Deci, petrecînd în Hieropolis cîtăva vreme, a gîndit să se ducă la Ierusalim, ca să primească acolo Sfîntul Botez.

Mergînd în Sfînta Cetate a Ierusalimului, Magundat, care s-a numit mai pe urmă Anastasie, a petrecut la un oarecare iubitor de Hristos, cu meşteşugul argintar, aceluia i-a descoperit toată durerea inimii sale, cum că voieşte să se unească cu Hristos prin Sfîntul Botez. Iar el l-a dus pe dînsul la Sfîntul Ilie, prezbiterul bisericii celei mari a Învierii lui Hristos. Fericitul Ilie, primindu-l cu dragoste, a spus despre dînsul preasfinţitului patriarh Modest, şi cu binecuvîntarea aceluia a botezat pe Magundat persul, numindu-l întru Sfîntul Botez Anastasie, şi l-a ţinut la sine opt zile. Deci îl întreba ce fel de viaţă voieşte să-şi aleagă, mirenească sau monahicească? Iar fericitul Anastasie nu numai cu cuvintele adeverea, ci şi cu obiceiul cel blînd arăta cum că doreşte chipul şi viaţa monahicească.

După opt zile, dezbrăcînd hainele cele albe luate la Botez, l-a dus prezbiterul într-una din mînăstirile Ierusalimului, în anul al zecelea al împărăţiei lui Heraclie (610-641); şi a fost încredinţat unui înţelept şi îmbunătăţit bătrîn, care după aceea degrabă a fost părinte mînăstirii aceleia, de la care a învăţat nu numai limba grecească, psaltirea şi citirea celorlalte cărţi, ci şi la multe sfinte nevoinţe care se cuvin în viaţa monahicească s-a povăţuit degrabă; pentru aceea era şi iubit de toţi, mai ales de povăţuitorul său, care din început văzînd deplina săvîrşire a vieţii monahiceşti a acestuia, l-a tuns în chipul monahicesc al său, îmbrăcîndu-l în chipul îngeresc.

Şi era Sfîntul Anastasie monah îmbunătăţit, smerit, cugetător, blînd, iubitor de osteneală, făcînd toată slujba mînăstirească, în bucătărie, în pitărie, în grădină şi în alte ascultări, cu nelenevire; dar nici soborul bisericesc şi pravila n-o lăsa cîndva. Şi era întotdeauna cu mîinile îndeletnicindu-se la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu.

Apoi, citea dumnezeieştile Scripturi, vieţile sfinţilor părinţi, iar mai ales pătimirile sfinţilor mucenici. Şi cînd le citea pe acelea, uda cu lacrimi cartea, arzînd cu inima şi încredinţînd acea pătimire cu răbdarea ce avea, ca şi cum pătimea cu dînşii şi se arăta că este următor al rîvnei lor, sfîrşitul lor fericindu-l; şi minunîndu-se de bărbăţia lor, ruga cu osîrdie pe stăpînul Hristos, ca să-l învrednicească să pătimească aceleaşi chinuri pentru El şi să meargă ca apoi să se numere în ceata mucenicească.

Iar vrăjmaşul sfinţilor, cel ce ura înmulţirea faptelor bune ale lui, a început a-i aduce în minte ceea ce avea mai înainte în Persia, adică bogăţiile, slava, meşteşugul vrăjitoriei cel părintesc, cinstea şi dregătoria ostăşească şi alte deşertăciuni; vrînd ca prin acelea să-i surpe casa lui cea sufletească şi din mînăstire, să-l despartă de viaţa cea dimpreună a sfinţilor părinţi; însă el cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl avea turn de tărie în faţa vrăjmaşului, cu rugăciunile şi cu povăţuirea duhovnicescului său părinte – căruia totdeauna îşi mărturisea gîndurile sale -, a petrecut nemişcat şi de ispitele vrăjmaşului nebiruit.

Deci, petrecînd Cuviosul Anastasie în mînăstirea aceea şapte ani şi adunînd multă duhovnicească vistierie de fapte bune, a fost chemat de Domnul spre cununa mucenicească printr-o vedenie ca aceasta: Venind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în seara sîmbetei celei mari, s-a odihnit puţin după osteneala cea de peste zi, şi adormind i se părea că stă pe un munte înalt, de care se apropia un bărbat purtător de lumină, ţinînd un pahar de aur împodobit cu pietre de mare preţ, plin cu vin, şi i l-a dat lui, zicîndu-i: „Primeşte şi bea”. Şi luîndu-l, îndată l-a băut şi s-a umplut sufletul lui de negrăită dulceaţă; căci în somn încă a înţeles el că acela este semnul cel dorit al sfîrşitului mucenicesc la care era chemat de Domnul.

Deşteptîndu-se din somn plin de veselie şi de bucurie, a alergat în biserică, la soborniceasca cîntare a Învierii lui Hristos. Apoi, luînd şi pe duhovnicescul părinte şi povăţuitorul său, a căzut la picioarele lui, cu lacrimi udîndu-le, ca să se roage pentru dînsul către Stăpînul tuturor, că aproape este ziua ducerii lui din viaţa aceasta. Şi zicea: „Ştiu, sfinte părinte, cîte osteneli ai suferit pentru mine şi cît de adeseori am mîniat milostivirea ta cea părintească; prin tine au văzut ochii mei lumina cea adevărată şi prin tine m-am liberat de întunericul cel rău. Deci, nu înceta a ruga pe preabunul Dumnezeu, pentru mine, robul tău”.

Grăit-a lui părintele: „De unde te-ai încredinţat, fiul meu, că în aceste zile te vei despărţi de noi, pentru altă viaţă?” Iar Anastasie i-a spus vedenia cea din vis cu multă umilinţă. Şi întărea că, cu adevărat, în acele zile are să moară, ori cu moartea cea de obşte a tuturor, ori cu alta oarecare. Însă se temea să spună dorirea sfîrşitului său celui mucenicesc pentru Hristos, ca să nu-l oprească bătrînul şi să nu-i stingă văpaia rîvnei cea după Hristos şi să se lipsească de cununa mucenicească. Iar părintele îl mîngîia mult cu cuvinte de dragoste.

Deci, făcîndu-se ziuă şi săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cuviosul Anastasie s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, şi a mîncat cu fraţii la masa cea de obşte; iar în noaptea următoare adormind puţin de cu seară şi deşteptîndu-se degrab – deoarece dorinţa cea negrăită dinlăuntru a muceniciei nu-l lăsa să se odihnească -, şi sculîndu-se în taină, a ieşit din mînăstire, neluînd nimic cu sine, afară de hainele cele monahiceşti cu care era îmbrăcat.

După ieşirea din mînăstirea sa, Sfîntul Anastasie s-a dus mai întîi la Diospolul Palestinei, de acolo la muntele ce se numea Garizim, pentru rugăciuni; apoitrecînd şi în alte cinstite locuri, a venit în Cezareea Palestinei şi a petrecut acolo în biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare.

După aceea, s-a dus pentru închinăciune la biserica Sfintei şi prealăudatei marii Muceniţe Eufimia, care este zidită în aceeaşi Cezaree. În acea vreme perşii stăpîneau Palestina şi locuiau în-tr-însa. Deci, s-a întîmplat fericitului, pe cînd mergea pe lîngă casa unui pers, ca să vadă făcîndu-se de perşi meşteşugul vrăjitoresc; şi umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a intrat la dînşii, zicîndu-le cu mînie: „Pentru ce singuri vă rătăciţi şi trageţi şi sufletele altora în rătăcire, înşelîndu-le?” Iar ei mirîndu-se de îndrăzneala lui, l-au întrebat, zicînd: „Cine eşti tu, cel ce grăieşti acestea?” El le-a răspuns: „Am fost şi eu într-o rătăcire ca aceasta a voastră, că aveam acel prea urît meşteşug şi eram iscusit în farmece”.

Spunînd aceasta, sfîntul mustra nedumnezeirea lor, arătîndu-le cu multe cuvinte cît este de urît lui Dumnezeu şi vătămător de suflet oamenilor meşteşugul şi înşelăciunea vrăjilor; apoi le spunea cunoştinţa sa adevărată şi întoarcerea spre Dumnezeu, îndemnîndu-i, ca şi ei avîndu-l pe el pildă, să cunoască de asemenea adevărul şi lepădîndu-se de farmece, să se întoarcă cu pocăinţă la Hristos Dumnezeu.

Dar ei nu numai că nu voiau să asculte cuvintele sfîntului, ci îl şi rugau foarte ca să nu ocărască acel meşteşug al perşilor şi să nu-l dea spre defăimare poporului. El lăsîndu-i, s-a dus în calea sa, sîrguindu-se către sfînta biserică a întru tot lăudatei muceniţe, apoi mergînd puţin de la dînşii, l-au văzut ostaşii perşi care şedeau la porţile curţii pe lîngă care trecea sfîntul; acei ostaşi vorbeau între dînşii persieneşte şi ziceau despre dînsul: „Acesta este iscoadă”.

Sfîntul pricepînd bine vorba lor, fiind însuşi pers, căutînd cu mînie la dînşii, le-a zis: „Ce grăiţi voi? Nu sînt iscoadă, ci sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos, mai bun decît voi, fiindcă m-am învrednicit a sluji Aceluia, Care pentru păcătoşi a voit a Se coborî din cer; înţeleg vorba voastră, căci şi eu am fost odată în aceeaşi slujbă ostăşească, în care sînteţi voi acum”. Ei sculîndu-se, l-au prins şi au spus despre dînsul mai marelui lor, care era în curte; iar el ieşind şi întrebîndu-l: cine şi de unde este,a poruncit să păzească pe sfîntul în temniţa cea mai mare, în care fiind închis trei zile, n-a gustat nici hrană, nici băutură; pentru că nimic nu voia să primească din mîinile păgînilor, ci se hrănea cu aşteptarea patimilor dorite pentru Hristos.

Într-acea vreme a venit în Cezareea Palestinei un boier persan, cu numele Marzavan, şi aflînd de cuviosul cel închis, a poruncit să-l aducă legat înaintea sa la cercetare; şi fiind adus sfîntul, Marzavan se îndeletnicea cu alte lucruri, iar Cuviosul Anastasie sta legat de o parte; dar era acolo şi un creştin care-l cunoştea pe sfînt, pentru că îl văzuse în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Fecioare; apoi creştinul s-a apropiat de dînsul şi-l întreba în taină pentru ce este prins, legat şi adus la judecată?

Sfîntul i-a spus dorinţa inimii lui, că voieşte să pătimească şi să moară pentru Hristos, şi acela auzind, a fericit pe cuviosul pentru gîndul lui cel bun, şi-l întărea cu cuvinte dumnezeieşti, îndemnîndu-l să nu se teamă de chinuri, nici să se înfricoşeze de moarte, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos; ci să răspundă cu tărie şi cu îndrăzneală la întrebările lui Marzavan, avînd în minte cuvintele zise de Domnul în Evanghelie: Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui.

Deci, Cuviosul Anastasie fiind pus înaintea boierului Marzavan, nu s-a închinat lui, nici i-a dat cuviincioasa cinste, căci era obicei la perşi să-şi plece genunchii înaintea boierilor lor, spre cinste; iar sfîntul n-a făcut aceea, deci, prin neînchinarea şi prin căutarea cea fără de temere, a arătat bărbăţia şi mărimea sa de suflet cea dinăuntru. Iar Marzavan căutînd mult la dînsul, l-a întrebat, zicînd: „Cine, şi de unde eşti tu şi cum te numeşti?”.

Sfîntul răspunse cu îndrăzneală: „Sînt creştin şi de voieşti să ştii şi naşterea mea, sînt pers, din părţile Razei, din satul Raznun; am fost vrăjitor şi ostaş, dar am lăsat întunericul şi am venit la adevărata lumină; numele îmi era întîi Magundat, iar creştineşte mă numesc Anastasie”. Marzavan îi zise: „Lasă rătăcirea aceea şi te întoarce la credinţa ta dintîi că-ţi voi da cai, bani şi multe alte bunătăţi”. Iar sfîntul căutînd spre cer, a zis: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Împărate”. Zis-a lui Marzavan: „Îţi este plăcută ţie îmbrăcămintea aceea pe care o porţi?”

Fericitul răspunse: „Această îmbrăcăminte îmi este iubită, fiindcă este îngerească, şi mai cinstită îmi este mie aceasta decît ţie boieria ta”. Marzavan, mîniindu-se, i-a zis: „Diavol ai, că nu grăieşti altceva, decît numai ce te învaţă el”. Sfîntul îi răspunse: „Cînd eram în rătăcirea şi păgînătatea perşilor, atunci aveam diavol; dar acum am locuitor în mine pe Hristos, Mîntuitorul meu, Cel ce izgoneşte pe diavolii tăi”. Marzavan îi zise: „Nu te temi de împăratul, care, cînd va auzi cele despre tine, va porunci să te răstignească?” Sfîntul răspunse: „De ce să mă tem de un om stricăcios ca tine, care dacă va ucide trupul, sufletul nu poate să-l prindă cu nici un fel de cursă”.

Marzavan, nesuferind să audă nişte cuvinte ca acestea, a poruncit să pună pe dînsul lanţuri de fier, unul pe grumaji, iar altul la picioare, şi să-l ducă la tăietorii de piatră, ca împreună cu alţii să care neîncetat piatră. Acolo, fericitul pătimitor a răbdat multe şi nenumărate necazuri; pentru că unii din părţile lui şi din acelaşi sat Rasnun, fiind cunoscuţi prieteni şi vecini ai lui, dar văzînd cele ce i se făceau, se ruşinau şi socotind ca şi cum lor li se făcea necinstea aceea, ocărau pe sfîntul, zicînd: „De ce ai făcut aceasta? Pentru ce ai necinstit neamul cel bun de demult, făcîndu-te creştin şi atîta necinste ai adus cu noi? Cu lanţuri eşti legat şi la tîlhăreasca pedeapsă osîndit, care lucru ochii noştri nu suferă să-l vadă; nimeni cîndva din părţile noastre nu s-a făcut creştin şi acum tu ne-ai făcut batjocură”.

Cu nişte cuvinte ca acestea ocărîtoare, păgînii îşi puneau mîinile pe cel nevinovat cu nemilostivire, bătîndu-l, trăgîndu-l de barbă şi haina de pe dînsul rupîndu-i şi nu numai nişte supărări ca acestea îi făceau lui, ci îi puneau pe spate pietre grele, care de patru inşi abia puteau a se purta; şi aşa cu lanţuri la grumaji şi la picioare ferecat, apoi cu pietre greu însărcinat, se ostenea plăcutul lui Dumnezeu.

Această răutate în toate zilele i se făcea lui de la perşii cei cunoscuţi. Însă el toate acelea cu bucurie le răbda, pentru numele lui Iisus Hristos. După aceasta, boierul Marzavan iarăşi a poruncit ca să aducă înaintea sa pe sfîntul şi i-a zis: „De ai fost cu adevărat fecior de vrăjitor şi ştii meşteşugul vrăjilor, spune-ne ceva din vrăji, ca şi noi să ştim despre a ta pricepere”. Răspuns-a sfîntul: „Să nu-mi facă Dumnezeu parte ca să iasă din gura mea ceva de acest fel; nu voiesc să-mi spurc mintea cu pomenirea vrăjilor, nici gura cu vorbele”.

Boierul i-a zis lui: „Pentru ce petreci în creştinătate, întoarce-te la credinţa ta cea dintîi, căci să ştii că voi spune despre tine regelui Hosroe”. Răspuns-a sfîntul: „Fă ce voieşti; socotesc că ai scris la dînsul şi ai luat răspuns de la el”. Zis-a boierul: „N-am scris încă, ci acum voi să scriu şi ce-mi va porunci despre tine, aceea voi face”. Iar Sfîntul Anastasie a răspuns: „Scrie toate răutăţile ce voieşti despre mine; eu sînt creştin, şi iarăşi îţi spun, sînt creştin”.

Marzavan a poruncit ca pe sfînt să-l întindă la pămînt şi să-l bată pînă ce va voi să facă ceea ce i se porunceşte lui. Şi cînd voiau slujitorii să lege pe mucenic de mîini şi de picioare, ca să-l întindă spre bătaie, el a zis către dînşii: „Lăsaţi-mă slobod; nu se cade să mă legaţi şi să mă ţineţi, căci nu fără de voie rabd pentru Hristos al meu, ci de bunăvoie, şi doresc să pătimesc pentru El atît de mult, cît cineva însetează de apă rece în vreme de arşiţă”. Acestea zicîndu-le, şi-a făcut semnul Crucii şi s-a întins cu faţa la pămînt spre bătaie; şi au început a-l bate cumplit cu beţe. Apoi sfîntul a zis către cei ce-l băteau: „Încetaţi puţin şi dezbrăcaţi de pe mine îmbrăcămintea cea monahicească, ca să nu rabde necinste chipul cel sfînt, şi aşa gol trupul meu băteţi-l; însă să ştiţi că bătăile ce mi se dau de voi, ca nişte jucării le socotesc; pentru că eu chiar şi în bucăţi de aş fi sfărîmat, niciodată nu mă voi lepăda de Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci, bătut fiind pe trupul gol, răbda cu bărbăţie, stînd la chinuri nemişcat, de nimeni ţinut, fără numai de singură voia sa pentru Dumnezeu, prin care şi firea sa îşi biruia.

Atunci se mira boierul şi toţi cei ce erau acolo de răbdarea lui, că mult bătîndu-se, nu s-a mişcat cu trupul, nici a strigat, nici a gemut; pentru că mintea lui cu totul era la Dumnezeu, pentru care pătimea. Deci, poruncind boierul ca să înceteze de la bătaie, pe sfîntul iarăşi îl înfricoşa cu împăratul, zicînd: „Voi scrie la împăratul şi va porunci ca să te pedepsească cu moarte”. Zis-a lui sfîntul: „Scrie ce voieşti”. Iar boierul a zis: „Au nu te temi de împăratul?” Răspuns-a sfîntul: „De ce să mă tem de împăratul tău, au doară el nu este asemenea om muritor ca şi tine? Au doară nu va vedea stricăciunea aşa ca şi tine? Deci, pentru ce îmi porunceşti ca să mă tem de cel ce este tină, asemenea ca tine? Au nu este mai bine a mă teme de Dumnezeul meu Iisus Hristos, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele şi Care este nestricăcios în veci”.

Mirîndu-se mîndrul Marzavan de răspunsul mucenicului, a poruncit ca iarăşi să-l ducă în temniţă şi după puţine zile iarăşi scoţîndu-l, l-au adus înaintea lui cu blîndeţe, nădăjduind ca prin linguşitoare cuvinte să-l înmoaie; şi a zis către sfîntul: „Adu-ţi aminte de meşteşugul tău cel vrăjitoresc şi jertfeşte zeilor, ca să nu mori rău, lipsindu-te de această văzută lumină”.

Cuviosul a răspuns: „La care zei îmi porunceşti să jertfesc? Soarelui, lunii, focului, mării, munţilor, dealurilor şi celorlalte stihii pămînteşti? Să nu-mi facă parte Dumnezeul meu ca să mă închin cîndva idolilor voştri, pentru că pe toate acelea Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a zidit spre slujba şi trebuinţa noastră a oamenilor, a creaturii celei înţelegătoare; iar voi rătăciţii, slujiţi diavolului şi fiinţelor celor cu patru picioare şi la cealaltă făptură văzută, ca şi cum acelea nu au fost făcute pentru ale noastre trebuinţe, ci noi pentru ale lor am fi făcuţi. Şi nu se cade să-i numiţi pe ei dumnezei, căci voi sînteţi zidiţi după chipul lui Dumnezeu şi nu ştiţi pe Dumnezeu, Ziditorul nostru, căci de aţi cunoaşte pe Hristos, Cel ce v-a creat pe voi, apoi v-aţi întoarce la lumina cea adevărată şi v-aţi izbăvi de stăpînirea diavolilor”.

Acestea şi mai multe grăind sfîntul, s-a mirat Marzavan şi toţi cei ce-l auzeau. Apoi văzînd Marzavan că nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile nu-l poate birui, l-a trimis iarăşi în temniţă, pînă ce-i va veni poruncă de la împărat ce să facă cu dînsul. Astfel, era ţinut noaptea în temniţă, iar ziua îl scoteau ferecat în lanţuri la lucru, ca să care piatră cu ceilalţi legaţi.

Deci, s-a dus ştirea despre Sfîntul Anastasie şi în mînăstirea unde a fost tuns monah şi auzind toţi părinţii şi fraţii despre dînsul, cum că pentru Hristos pătimeşte, s-au umplut de negrăită bucurie; dar mai ales duhovnicescul lui părinte şi învăţător, care, ca şi cum împreună cu iubitul său ucenic legat fiind, într-al lui chip i se părea că pătimeşte. Dar de vreme ce aceea nu putea fi, ca adică să meargă la dînsul, egumen fiind, a trimis pe doi fraţi cu a sa mîngîietoare scrisoare, ca în taină mergînd la dînsul, să-l întărească spre a răbda cu bărbăţie. Iar el, împreună cu ceilalţi părinţi, ziua şi noaptea se rugau la Dumnezeu pentru dînsul, să-i dea tărie, ca să rabde pînă la sfîrşit pentru numele Lui şi să fie biruitor şi purtător de cunună în ceata sfinţilor mucenici.

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniţă fiind, nu înceta ziua şi noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Şi avea cu sine legat şi pe altul, pe un tînăr din slugile lui Marzavan, osîndit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanţ de grumaz şi cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfîntului, de vreme ce, cînd se scula la rugăciune la miezul nopţii, era nevoie ca să deştepte, chiar nevrînd, pe împreună legatul său, care-l socotea ca păcat făcut împotriva aproapelui, căci pe cel obosit cu aceeaşi greutate prin cărarea pietrelor şi adormit, îl deşteaptă.

Deci, de multe ori vrînd să facă rugăciunile cele de miezul nopţii, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-şi deştepte prietenul şi să-i taie odihna şi astfel piciorul său, lîngă piciorul aceluia ţinîndu-şi, grumajii săi spre grumajii lui aplecîndu-şi, îşi săvîrşea obişnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau şi alţi legaţi şezînd deosebit, între care era şi un evreu de neam cinstit şi bun la obicei; acela văzînd pe Sfîntul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecînd întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicînd întru sine: cine este omul acesta şi cum voieşte să-i fie sfîrşitul?

Într-o noapte, sfîntul rugîndu-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcînd la pămînt, nu dormea, şi deodată văzînd o lumină în temniţă, şi-a întors ochii către sfîntul şi a văzut bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, luminoase şi strălucind ca soarele, care pe sfîntul mucenic înconjurîndu-l, părea îmbrăcat cu aceeaşi strălucire; ieşind de la aceia o strălucire mare, ce lumina toată temniţa cu negrăită lumină, pe care nimeni altul din cei închişi nu putea s-o vadă, pentru că toţi dormeau, fără numai singur evreul acela, care nu dormea; el privea aceea cu dinadinsul şi zicea întru sine cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceştia sînt îngeri”. Apoi spre bărbaţii aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut avînd omofoare şi ţinînd în mîini cruci; deci, zicea întru sine: „Episcopi sînt aceştia?” Iar privind mai mult spre sfîntul, a văzut pe un tînăr mai luminos, stînd înaintea lui Anastasie cu o cădelniţă de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punînd tămîie, tămîia pe mucenicul.

Aceasta văzînd-o legatul acela, care nu dormea, deşteptă cu mîinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creştin şi fusese eparh al Scitopolei, vrînd ca şi acela să vadă acea minune ce se arăta; dar nu putea să-şi mişte picioarele sau mîinile, că era mai cu totul amorţit de înspăimîntarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deşteptîndu-l pe acela, a întrebat cel ce se deşteptase din somn ce este şi pentru ce l-a deşteptat pe el. Iar evreul arătîndu-i ceea ce se vedea, îi zicea: „Vezi ce este?” Dar abia zicînd acel cuvînt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Şi a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească şi cu umilinţa inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta boierul Marzavan, luînd scrisoarea de la regele său Hosroe, a trimis la Cuviosul Mucenic Anastasie, zicîndu-i: „Iată îţi porunceşte ţie regele ca numai un cuvînt să zici: nu sînt creştin, şi îndată vei fi liber ca să mergi oriunde vei voi, sau la creştini sau la monahi, sau în pietre, ori la cea dintîi rînduială ostăşească”. Răspuns-a mucenicul lui Hristos, grăind: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, nici cu mintea, nici cu cuvîntul”.

Apoi, iarăşi boierul a trimis pe un casnic al său la sfînt, zicîndu-i: „Ştiu că te ruşinezi de mulţi, dar mai ales de cunoscuţii tăi, şi nu voieşti ca înaintea lor să te lepezi de Hristosul tău; însă de vreme ce porunca împărătească stă asupră-ţi şi care nimeni nu se cade să n-o asculte, de aceea, dacă vrei, numai înaintea mea şi a altor doi sfetnici ai mei să zici: mă lepăd de Hristos, şi îndată te vei libera; pentru că ce pagubă va fi ţie, cînd numai cu gura îţi vei adeveri lepădarea, iar inima ta neunindu-se cu gura, vei crede în Dumnezeul tău?” Răspuns-a mucenicul: „Să nu-mi fie mie aceea nici înaintea ta, nici înaintea altora, ca să mă lepăd de Domnul meu, nici la arătare, nici în taină, nici în vis şi nici va putea cineva să mă silească la acestea, orice mi-ar face”.

Ducîndu-se acel om de casă la boier şi cele auzite de la mucenicul spunîndu-i, a poruncit boierul ca să-l aducă înaintea sa, şi i-a zis: „Iată, a poruncit împăratul ca în fiare legat să te trimit la dînsul în Persia”. Sfîntul Mucenic Anastasie a răspuns: „De vei voi să mă liberezi, apoi, eu singur, fără de fiare voi merge la împăratul vostru; pentru că ce trebuinţă este ca să mă pui în fiare pe mine, cel ce de voie rabd şi voiesc a răbda pentru iubitul meu, Stăpînul Hristos”.

Văzînd boierul că cu nici un chip, nici cu momiri, nici cu îngroziri nu poate să întoarcă pe mucenic de la creştinătate la păgînătatea l-a rînduit cu alţi doi legaţi, care erau aşijderea creştini şi osîndiţi pentru o pricină nedreaptă, ca după cinci zile să-i trimită în Persia, la judecata împăratului; deci sfîntul a fost dus iarăşi în temniţă. Într-acea vreme a sosit praznicul Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Şi era în cetatea aceea un bărbat cinstit şi dregător, creştin cu credinţa şi cu faptele; acela apropiindu-se de boierul Marzavan, l-a rugat ca să libereze din temniţă pe Anastasie monahul, pentru praznic, ca împreună cu creştinii să săvîrşească acea prăznuire. Marzavan, cinstind pe cetăţeanul cel de frunte, a poruncit să fie după cererea lui, şi eliberă pe Sfîntul Anastasie din temniţă în ziua aceea, însă fiind tot în lanţurile cele de fier.

Deci, luîndu-l acel dreptcredincios bărbat, l-a dus la biserică, la dumnezeiasca Liturghie, şi a fost bucurie mare tuturor creştinilor şi prăznuire îndoită, văzînd pe pătimitorul cel pus în fiare grele pentru Hristos Domnul, Cel ce pe Cruce a pătimit, apoi înconjurîndu-l, vărsau lacrimi fierbinţi de bucurie şi sărutau lacrimile lui cu dragoste, bărbaţii şi femeile, fericindu-i pătimirea lui pentru Hristos. Iar după săvîrşirea Sfintei Liturghii, bărbatul care dorise pe sfîntul, l-a dus în casa sa, cu cei doi monahi, care erau trimişi de la mînăstire în taină, ca să mîngîie pe mucenicul şi să-l îngrijească de hrană; ospătîndu-i pe aceia şi venind vremea, l-a dus pe Sfîntul Anastasie în temniţă.

Sfîntul, după cinci zile, cu cei doi legaţi pomeniţi mai înainte, a fost dus ferecat în Persia, petrecîndu-l mulţi creştini cu lacrimi de durere. Şi-l petreceau şi acei doi monahi, dintre care unul s-a întors la mînăstire, iar altuia i se poruncise de egumen, ca să meargă la fericitul Anastasie pentru slujire şi ca să-i vadă sfîrşitul. Apoi, întorcîndu-se, să spună nevoinţa pătimirii lui şi mucenicescul sfîrşit.

Fiind dus în Persia, Sfîntul Cuvios Anastasie a fost pus în temniţă, în cetatea ce se numea Vithsalia, între alţi mulţi legaţi, între care erau mulţi osîndiţi pentru oarecare fapte rele, iar alţii robiţi şi cei mai mulţi între dînşii, creştini. Monahul care venise cu dînsul, găzduia la Cortaci, fiul lui Iesdin; iar Iesdin era cel dintîi econom împărătesc, dar creştin tăinuit.

După cîteva zile, regele Hosroe a trimis pe unul din judecători să cerceteze pe Sfîntul Anastasie, şi venind judecătorul, îl întreba: „Cine şi de unde eşti? Şi pentru care pricină, lăsînd credinţa persană, te-ai făcut creştin?” Iar mucenicul lui Hristos, Anastasie, îi răspundea prin tălmaci, pentru că nu voia să mai vorbească în persană, îngreţoşîndu-se de necurata lor credinţă şi de limbă. Şi le zicea: „Voi aţi rătăcit cinstind pe diavoli, în loc de Dumnezeu; am fost şi eu altădată în aceeaşi rătăcire a voastră, dar acum cred şi mă închin Atotputernicului Stăpîn Iisus Hristos, Care a zidit cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele, şi ştiu cu adevărat că credinţa voastră este o înşelăciune diavolească, care vă duce la pierzare”.

Judecătorul i-a zis lui: „Ticălosule, oare pe Hristos, pe Care voi Îl cinstiţi, nu L-au răstignit iudeii? Deci, cum ai rătăcit, lăsînd credinţa ta, şi te-ai făcut creştin?” Sfîntul a răspuns: „Adevărat grăieşti că de evrei a fost răstignit Hristos al meu; dar pentru ce nu grăieşti şi aceea, că, cu voia Sa dumnezeiască, pentru mîntuirea noastră a voit a Se da spre răstignire; El fiind ziditor a toate, din cer S-a pogorît pe pămînt şi S-a întrupat, prin împreună lucrarea Sfîntului Duh, din Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioara Maria, şi S-a răstignit de voie, că să mîntuiască neamul omenesc din înşelăciunea diavolească, iar voi cinstiţi pe diavol şi vă închinaţi soarelui, lunii, focului şi altor zidiri, iar nu Ziditorului”.

Zis-a lui judecătorul: „Pentru ce grăieşti vorbe multe şi deşarte, iată regele îndată îţi va da cinste, brîu de aur, cai buni şi averi multe, ca să fii între senatorii cei slăviţi ai lui; numai să te întorci la credinţa ta cea dintîi”.

Sfîntul Anastasie a răspuns: „Eu darurile regelui vostru, bogăţia, cinstea, slava şi toate care sînt vouă iubite şi dorite, de mult le-am defăimat şi le-am urît. Deci, urîte îmi sînt ca nişte lepădături şi gunoaie, iar viaţa monahicească alegînd-o şi iubind-o, mă hrănesc cu nădejdea veşnicelor bunătăţi pe care, cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, nădăjduiesc să le cîştig, de aceea această cinstită rînduială monahicească şi acestă mantie îmi sînt mie vestitoare ale bunătăţilor. Deci, cum să defaim cele ce nădăjduiesc şi pentru care am toată osteneala şi sîrguinţa, înşelîndu-mă darurile de la împăratul cel vremelnic care degrab va pieri?”

Acestea auzindu-le judecătorul, a spus regelui. Iar regele umplîndu-se de mînie, a poruncit ca a doua zi să chinuiască pe sfîntul din temniţă. Deci mai întîi l-au bătut cu toiege fără milă, apoi i-au sfărîmat fluierele picioarelor între doi butuci grei, sărind nişte bărbaţi pe amîndouă capetele butucului, pus deasupra. Astfel chinuindu-l mult şi neplecat văzîndu-l, a poruncit iarăşi să-l arunce în temniţă, apoi singur s-a dus la rege să-i spună cele ce se făcuseră.

Străjerul temniţei era creştin tăinuit şi slujea legaţilor care pătimeau pentru Hristos, ajutîndu-i pe cît putea; acela şi monahul care s-a zis mai sus, intrînd în temniţă la sfînt, mîngîiau pe pătimitorul şi-l întăreau; atunci au intrat şi alţi oameni credincioşi, între care erau şi fiii acelui mai înainte zis Iesdin, economul împărătesc, tăinuitul creştin. Aceia căzînd la picioarele mucenicului, îi sărutau lanţurile şi-l îndemnau să se roage Domnului pentru dînşii.

Sfîntul, fiind smerit, îi depărta de la sine, socotindu-se că este păcătos şi nevrednic, el avînd trebuinţă de rugăciunile şi ajutorul altora. Iar aceia luînd ceară, o lipeau de lanţurile lui, întipărindu-le într-însa şi aceea o aveau spre binecuvîntarea lor şi spre tămăduirea de multe feluri de boale; apoi trimiteau ceara aceea unul de la altul, ca un dar de mare preţ. Iar după puţină vreme, trimiţîndu-se iarăşi acelaşi judecător de împărat, a mers în temniţă la mucenicul lui Hristos, şi cercetînd, l-a aflat că nicidecum nu se supunea la voia împărătească, şi l-a bătut iarăşi cu toiege fără cruţare. Dar şi a treia oară, după cîteva zile, la fel s-a făcut.

Apoi acelaşi judecător venind, a bătut pe sfîntul şi a adăugat şi altă chinuire mai cumplită, adică i-a legat o piatră mare de picior şi l-a spînzurat de o mînă; şi astfel a fost spînzurat sfîntul răbdător de chinuri, două ceasuri. Apoi, l-a aruncat în temniţă şi deznădăjduindu-se de întoarcerea lui, s-a dus la rege, spunîndu-i despre bărbăţia cea nebiruită a mucenicului şi sfătuindu-l ca degrabă să-l piardă cu moarte, ca nu cumva mai mult să se necinstească şi să se înfrunte împărăţia persană de un creştin; apoi, după cincisprezece zile, a judecat regele pe Anastasie la moarte, cu mulţi alţii care erau legaţi în temniţă.

Mai înainte cu o zi de sfîrşitul său, Sfîntul Anastasie şezînd în temniţă şi înainte văzîndu-şi sfîrşitul cum că este aproape, a zis către cei doi legaţi, care au venit cu dînsul din Cezareea: „Eu, fraţilor, cu mulţi din cei ce sînt aici mă voi sfîrşi dimineaţă şi voi trece din viaţa aceasta, iar voi între cei vii veţi rămîne şi nu după multe zile vă veţi libera, căci acest păgîn rege degrab va fi ucis”. Atunci, făcîndu-se ziuă, a venit judecătorul acela cu ostaşi şi au scos din temniţă pe cei legaţi, fiind cu Sfîntul Anastasie ca la 70 de bărbaţi; iar unii dintre legaţi au fost lăsaţi în temniţă, între care erau şi cei doi, cărora sfîntul le proorocise grabnica liberare şi uciderea regelui, apoi pe cei scoşi la moarte i-au dus afară din cetate, la malul rîului, şi acolo pe fiecare apucîndu-l cu funia de grumaji, cu amar i-au sugrumat.

După sugrumarea fiecăruia, ziceau către Sfîntul Anastasie: „Ce voieşti, să pieri îndată, ca şi aceştia? Nu este mai bine să te supui voii împărăteşti şi să fii viu, apoi să iei de la împărat daruri, cinste şi slavă?” Iar sfîntul ridicîndu-şi ochii spre cer, mulţumea lui Dumnezeu şi zicea către dînşii: „Eu doream ca să fiu sfărîmat în bucăţi de voi, pentru Hristosul meu, iar această moarte îmi este uşoară; şi mulţumesc Domnului meu, că prin această puţină pătimire îmi va face parte ca să trec la acea mare şi negrăită slavă a sfinţilor mucenici”. Şi astfel, Sfîntul Cuvios Anastasie, după toţi legaţii, cu bucurie a luat moarte prin sugrumare, sfîrşindu-se în 22 de zile ale lunii ianuarie.

Şi ca să fie arătată regelui moartea lui Anastasie, ostaşii i-au tăiat sfîntul lui cap şi l-au dus la rege; iar trupul l-au aruncat spre mîncarea cîinilor, împreună cu trupurile celorlalţi sugrumaţi. Însă cîinii mîncînd cu nesaţ trupurile celorlalţi, de trupul sfîntului nu numai că nu s-au atins, dar se vedea că-l şi străjuiau, ca să nu se atingă altcineva. Iar străjerul temniţei voind să ia cinstitul trup al sfîntului mucenic, nu l-au lăsat ostaşii, care păzeau de departe, căci mulţi dintre dînşii erau evrei cu credinţă.

Dar sosind noaptea, monahul cel mai sus pomenit, trimis din mînăstire la Sfîntul Anastasie să-i vadă sfîrşitul, luînd slugi de la fiii lui Iesdin, mulţime de aur şi giulgiuri subţiri curate, s-a dus la locul unde zăcea nevătămat trupul sfîntului, între trupurile altora mîncate de cîini; şi umplînd de aur mîinile străjerilor, s-a apropiat de sfîntul trup al mucenicului lui Hristos, asupra căruia se vedea şi o stea luminoasă, răsărită din cer; şi luîndu-l, l-a dus într-o mînăstire mică, a Sfîntului Mucenic Serghie, care nu era departe de acolo, şi au îngropat într-însa cu cinste mult pătimitorul trup al răbdătorului de chinuri al lui Hristos, adică pe Anastasie; şi a stat singur în mînăstirea aceea pînă la uciderea regelui Hosroe.

După moartea aceluia, au fost lăsaţi liberi cei doi legaţi, cărora Sfîntul Anastasie le proorocise aceasta în temniţă, înaintea sfîrşitului său; şi s-au împlinit proorociile sfîntului amîndouă: despre grabnica ucidere a împăratului Hosroe şi despre liberarea legaţilor acelora. Iar fratele despre care am spus de multe ori că a fost trimis de la mănăstire să slujească sfîntului, după ce a îngropat pe sfînt în mînăstirea Sfîntului Serghie, a aşteptat vreme potrivită ca să călătorească fără primejdie. După 10 zile de la îngroparea sfîntului, a venit alt împărat, bun şi iubitor de oameni, care văzînd şi auzind pe unii din ostaşi vorbind elineşte, s-a mirat.

Asemenea s-a înspăimîntat şi de aceea că a văzut monah în Persia şi întrebîndu-l de unde este şi cum a venit în părţile acelea, acela a povestit cu de-amănuntul toată pricina; pentru aceea ostaşii au luat în mare evlavie pe monah, primindu-l în corturile lor cîteva zile; apoi, voind să se ducă în Armenia, l-au luat cu dînşii şi de acolo, aflînd pe mulţi care se duceau la Ierusalim, s-a însoţit cu aceia. Şi după doi ani, a ajuns în mînăstirea sus pomenită, aducînd cu sine colobionul monahicesc, adică mantia Cuviosului Anastasie, şi a povestit egumenului şi tuturor fraţilor cîte le-am scris mai sus despre Sfîntul Anastasie.

La sfîrşit a spus şi acestă minune pe care a săvîrşit-o mantia sfîntului, zicînd astfel: „În mînăstirea în care am îngropat sfintele moaşte, era un monah tînăr, care avea un diavol rău; iar egumenul luînd mantia Sfîntului Anastasie, a îmbrăcat cu dînsa pe cel îndrăcit şi îndată a făcut grabnică tămăduire, precum fuge întunericul de lumină, aşa a fugit diavolul de la cel ce pătimea, nesuferind sfinţenia mantiei mucenicului”.

Auzind acestea, toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a întărit pe robul Său la o nevoinţă mucenicească ca aceea. Atunci egumenul a trimis în Persia pe acel frate şi pe alţii împreună cu dînsul şi au adus de acolo cu cinste moaştele mucenicului lui Hristos şi ale iubitului ucenic al său, în mînăstirea sa; acolo se săvîrşeau de dînsul multe minuni şi tămăduiri de boli, pentru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com