Header image

Cine-i vinovat de „dispariţia“ dragostei?

15:52, vineri, 3 iulie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Observăm în viaţa de zi cu zi că, după mulţi ani de convieţuire cu altă persoană, vin unele momente în care simţim că nu mai este iubirea aceea de la început. Momente goale, clipe chinuitoare, însoţite de cele mai multe ori de sentimente de vinovăţie sau culpabilizare a celuilalt. Cine-i vinovat pentru acest gol, pentru acest impas descurajant? Cine-i vinovat de „dispariţia“ dragostei, a emoţiei, a pasiunii aceleia care, la început, te îndemna să muţi chiar şi munţii din loc? Dar oare dragostea dispare ea cu adevărat? Sau poate că ochii noştri lăuntrici se închid o vreme şi nu mai ştiu să privească în ansamblu?

Ei bine, iubirea în sine nu dispare niciodată! Ea nu se spulberă în vânt, nu se îndoaie ca trestia ori ca pomul zbuciumat de furtună. Iubirea continuă să ne însoţească chiar şi în culmea izbucnirilor noastre de furie şi ură. Ea aşteaptă cuminte şi sfioasă, eternă şi nezdruncinată să ne deschidă inima spre a o cunoaşte în forma ei vindecătoare. Atenţie însă la această nuanţă: forma ei vindecătoare. Noi suntem precum copiii mici, care merg mai întâi de-a buşilea, prin pasiuni şi fericiri „măreţe şi unice“, apoi îndrăznim să păşim, să cădem şi să ne ridicăm în încercarea instinctuală de a merge, cu paşii noştri, „în iubire şi cu iubire“. Dar pentru a păşi pe picioarele noastre, avem nevoie să învăţăm că iubirea începe de la ceea ce tu însuţi eşti în stare să dăruieşti.

Nu-i aşa că ai uitat, frate al meu, de când nu i-ai mai spus partenerului tău de viaţă „te iubesc“ sau „iartă-mă, dragul meu“? Nu-i aşa că te ruşinezi azi de iubirea care s-ar putea ascunde într-un gest tandru şi într-o surpriză măruntă, la care te-ai dezobişnuit să te gândeşti? Nu-i aşa că ai uitat că cel ce te iubeşte eşti chiar tu însuţi? Nu-i aşa că ai uitat să stimulezi iubirea în sufletul celuilalt? Că ai mojmonit în aşteptarea de a fi iubit şi, iată, ai întârziat până ce sentimentul dispariţiei iubirii te-a legat de suferinţă, de sentimente de vinovăţie şi de culpabilizare? Caută în tine, frate al meu, energia de a face în fiecare zi un mic gest de tandreţe pe care nu l-ai mai făcut de multă vreme. Dăruieşte ceva, căci acest ceva este tocmai rezervorul de iubire căruia i-ai închis robinetele atunci când ai decis, mai mult sau mai puţin conştient, să aştepţi darurile pe care tu ai renunţat să le mai faci! Atunci când ai dorit să fii iubit şi să nu mai iubeşti! Extinde apoi determinarea aceasta către lumea din jur, către tine însuţi, şi vei înţelege cât de vinovat te-ai simţit când ai stat la uşa iubirii, când înlăuntrul său se ascundeau căldura, armonia şi binecuvântarea.

Când vei învăţa din nou că iubirea este darul pe care ţi-l faci singur, dăruindu-l altuia, vei găsi în tine energia care te ajută să nu te simţi istovit sau plictisit. Vei descoperi că resursele puterii sunt ascunse în iubirea pe care o dăruieşti neîncetat celor din jur. Ajută-ţi partenerul de viaţă să-şi amintească de amintirea ta! Nu-i stimula mintea, nici inteligenţa, nici aptitudinile, nu căuta să descoşi defectele şi umbrele celuilalt, ci fă pentru el ceva simplu, mărunt, dar cu toată inima. Aceas-ta este iubirea în ipostaza ei vindecătoare şi aceasta devine ca un mănunchi de stele strălucitoare care te ating, îţi cuprind inima şi îţi vindecă în ea tot ce ai crezut că a fost rănit. Dragostea nu dispare niciodată! Doar noi uităm să mergem pe picioare, fiindcă e ceva mai comod să ne deplasăm de-a buşilea. Dar ce minunat este să mergi ca un prunc, să trăieşti sentimentul bucuriei că mersul tău este darul cel mai minunat pentru cei care te privesc azi mergând.

Şi preotul din mine nu-şi poate opri obida şi supărarea când îi aud pe unii şi pe alţii că „dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Şi afirmă ei că aşa ar fi scris în Scriptură. Doamne fereşte! În Scriptură se spune nemaipomenit de frumos şi clar: „Dragostea toate le suferă, toate la crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă… dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 8). Aşa spune marele Apostol Pavel, şi cum spune el rămâne valabil pentru toate veacurile.

Prin urmare, putem spune că a iubi începe din interiorul nostru şi se termină în acelaşi loc. Iubirea nu sălăşluieşte niciodată „în afară“, în faptele lumii, în comportamentele altora, în darurile pe care le primim ori în ceea ce ni se întâmplă. Ea locuieşte vremelnic în toate acestea, dar întotdeauna izvorăşte din interiorul nostru. Puterea ei ne îndrumă ca un far către împlinirea destinului personal şi ne mângâie în nopţile negre ale vieţii. Ea se iveşte din noi şi ne întăreşte în răbdare, în bucurie, în puterea de a suporta încercările inerente ale vieţii, tocmai pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu nu este abstract, nici ascuns, ci locuieşte în inimile noastre. Şi ori de câte ori ne conectăm la această putere, simţim bucurie, indiferent dacă viaţa de zi cu zi ne oferă motive sau nu.

De îndată ce vom fi în stare să descoperim că Dumnezeu şi Iubirea nu sunt două entităţi diferite şi că în cel de lângă noi putem şlefui această iubire, făcând-o mai strălucitoare. „Chipurile cioplite“ pe care ni le-am născut din indiferenţa noastră faţă de cel de lângă noi nu pot străluci mai mult decât „mâinile negre“ care le cioplesc, dar ceea ce ne poate dărui iubirea este mai presus de toate judecăţile mentale şi toate valorile.

Trăiţi în iubire, oameni buni, pentru că „Dumnezeu este iubire“ şi „din iubire Şi-a trimis El pe Fiul Său în lume, nu ca să judece şi să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“.

Sursa Ziarul Lumina

schastlivaya-semya-primetyi1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com