Header image

Vreau să orbesc

12:34, marți, 1 decembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Un tată citind cartea mea Cu taxiul pe străzile orașului, a venit să-mi mărturisească durerea sa. Copilul său, un băiețel de 7 ani, a început să orbească. Ascultându-l, m-am mâhnit mult. Am închis ochii și am încercat să mă pun în locul copilului, ca să văd cât de greu este să fii orb. M-am înfricoșat în acel întuneric! M-am întors și am privit icoana Preadulcelui Iisus și am auzit un glas spunându-mi: „Copilul vrea să orbească”.

Ochii mi s-au umplut de lacrimile ce s-au rostogolit pe obraz. M-am întors spre tătăl copilului și i-am spus:

Copilul dumneavoastră vrea să orbească!

Și așa cum mă privea mirat, am conștientizat ce îi spusesem. M-am tulburat, fiindcă nu eu am spus aceasta, ci altcineva  a pus cuvintele acestea în gura mea. Am cerut de la tatăl îndurerat să vină cu soția și cu copilul lor.

Au venit a doua zi. Am văzut că băiețelul era foarte frumos. Am cerut de la părinți să ne lase pentru puțin singuri. Când am rămas singuri, privindu-l pe copil în ochi, i-am spus:

Vreau să-mi spui adevărul la ceea ce te voi întreba.

Bine.

Dulcele meu copilaș, de ce vrei să orbești?

Ochii săi s-au holbat la mine.

De unde știi?

Mi-a spus Hristos. Însă nu mi-a spus de ce. Vrei să-mi spui tu?

Ca să nu o văd.

Pe cine să nu o vezi, copilașule?

Pe ea! Și vrei să-ți spun și altceva?

Să-mi spui orice vrei și-ți promit că tot ce vorbim, rămâne între noi.

Bine. Vreau să și surzesc, ca să nu aud.

De ce, bucuria mea, nu vrei să o vezi și să o auzi?

Fiindcă tot timpul țiuie. La cel mai mic lucru, țiuie. Vrei să-ți spun și altceva? Nu mă iubește.

Ce spui, copilașul meu? Este cu putință să nu te iubească mama ta?

Nu mă crezi, nu-i așa? Ți-am spus că nu mă iubește. Vreau să mă crezi.

Te cred, copilule!

L-am strâns în brațe. Nu am vrut să continui discuția, ca să nu îngreuiez și mai mult suflețelul lui și am schimbat subiectul.

Fiindcă mi-e foame, nu vrei să mâncâm?

M-a privit cu ochii lui mari și mi-a spus:

Vreau.

Am mers în bucătărie, am pregătit împreună masa, discutând despre lucruri vesele, ne-am făcut cruce și am mâncat ca doi prieteni buni și vechi. Discutând cu el, am descoperit că era un copil foarte deștept. Mi-a pus multe întrebări serioase. M-a întrebat de ce am devenit călugăriță, ce profesie am avut înainte, m-a întrebat despre familie și multe altele. După întrebările lui, i-am spus:

Acum vreau să-mi făgăduiești ceva.

Ce anume?

Că vei înceta să-ți dorești să orbești, pentru binele tău.

Ca să se petreacă aceasta, trebuie să plec de acasă, de la mama mea.

Inimioara mea, aceasta nu se poate. Ei sunt părinții tăi.

Ei, atunci am să orbesc. Nu o suport! Poți să mă înțelegi? mi-a strigat cu mânie.

Bine. Îmi dai voie să vorbesc cu părinții tăi?

A fost de acord, dar m-a privit în ochi ca și cum mi-ar fi spus: „Tot ce am spus rămâne între noi”. Cu privirea mea și eu l-am convins, iar el m-a strâns brusc în brațe și mi-a spus:

Aș vrea să fii mama mea. Vrei să vin să locuiesc aici?

Atunci m-am prăbușit. Mi-a amorțit tot trupul și genunchii mei s-au muiat. Am ieșit în curte să îi întâlnim pe părinții lui, care așteptau cu răbdare. Le-am explicat problema pe care o avea copilul lor. Mama lui plângea într-una, cerându-mi să fac rugăciune pentru copilul ei. Atunci am înțeles că aceea nu numai că nu se ruga pentru copilul ei, dar nici dragoste nu-i dăruia. I-am cerut să facem împreună rugăciune, ca să fie ascultată mai bine rugăciunea de către Dumnezeu și să umple sufletul ei de dragoste. Știți care a fost răspunsul ei?

Eu nu am timp pentru rugăciune. Tu, care ești călugăriță, tu să faci rugăciune.

Draga mea, mai întâi tu trebuie să faci rugăciune, astfel încât să umpli inima ta de dragostea dumnezeiască. Numai astfel copilul tău se va face bine. Dragostea lumească are multe elemente urâte în ea. Și apoi vă întrebați ce s-a întâmplat și cu ușurință spuneți: „Ah, de la societatea în care trăim, ce bine să așteptăm?”. Dar oare societatea greșește pentru halul în care suntem? Doamnă, societatea suntem noi toți, prin urmare cu toții suntem de vină pentru halul în care am ajuns. Să nu aruncăm mereu vina pe ceilalți, ci fiecare să-și asume responsabilitatea, și anume aceea de a construi o familie creștină și plină de dragoste, iar ca și Chivernisitor al ei să-L punem pe Hristos. Numai atunci vom putea avea nădejde că se liniști casa și inima noastră. Fără Hristos nu putem găsi mult-dorita fericire și, din pricina egoismului, sufletul nostru nu-și găsește pacea. De aceea suntem într-o cârtire permanentă. 

De atunci îl pomenesc pe copil în rugăciunea mea. Însă voiam să-l revăd. În zadar am așteptat să revină și să-mi spună: „Sunt bine!”. A fost atât de greu lucrul pe care l-am cerut de la această mamă, și anume acela de a ne ruga împreună, încât nu a mai venit niciodată?

Și aceasta se numește dragoste maternă...

Stareța Porfiria

Fragment din cartea Ascultă-mă! ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos

sursa http://marturieathonita.ro

6404200

Contact Form Powered By : XYZScripts.com