Header image

Zile albe, timpuri sfinte

Suntem în perioada Epifaniei, zilele sfinte ale Arătării Domnului, când, dacă încordăm timpanele duhovniceşti, suntem în stare să auzim coruri de îngeri slavoslovind: „Hristos se naşte, Slăviţi-l, Hristos în Ceruri, întâmpinaţi-l, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!”

Cerurile sunt deschise, Îngerii lui Dumnezeu ne iau în braţe şi ne ridică spre boltă. Numai dacă vrem, dacă cerem, dacă deschidem ochii şi urechile. Iar de nu vrem, Dumnezeu nu se impune nimănui, stă smerit şi aşteaptă. Imaginaţi-vă, Dumnezeu stă smerit şi ne aşteaptă… Noi oamenii rareori suntem în stare să stăm smeriţi şi să aşteptăm ceva sau pe cineva. Iar Dumnezeu se smereşte, pogoară de la demnitatea Dumnezeiască la nemernicia şi josimea omenească, pentru a ne înălţa, pentru a ne îndumnezei, pentru a ne deschide Cerurile şi a încuia pe veşnicie adâncurile de jos.

Sfântul Serafim al Sarovului slujea Paştele iarna. Toată viaţa lui a fost Paştele şi slujbă – lui Dumnezeu şi oamenilor. Pe oameni îi saluta „Bucuria mea, comoara mea, Hristos a înviat!” Şi această bucurie neapărat se transmitea tuturor, oricât de abătuţi şi împovăraţi erau. De aceea şi dăinuiesc cuvintele Sfântului: „Dobândeşte duhul păcii, şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. Nu cuvântul, nu mustrarea, nu lauda, ci pacea în sufletul propriu. Credinţa vie, legătura noastră personală cu Dumnezeu este ceea ce îi inspiră pe cei din jurul nostru. O de-am avea măcar a suta parte din înflăcărarea Sfântului Serafim!

Dacă nu putem înainta spre Dumnezeu, măcar să stăm cu faţa spre El. Şi să-L rugăm ca şi inimile noastre să se facă peşteră şi iesle în care să Se nască şi Să crească Cel care a venit să ne mântuiască!

La Dumnezeu timpul se scurge altfel decât la oameni. Noi inventăm calendare, unelte de măsurare a timpului, ne înfigem dinţii în gâtul fraţilor care „sărbătoresc pe stil nou” sau „pe stil vechi”, ne dezbinăm, ne urâm, iar la Dumnezeu timpul este veşnicie. Aţi observat vreo dată cum se scurge timpul în vremea Sfintei Liturghii? Eu am observat. Dacă uneori eram grăbit, eram aşteptat undeva după Liturghie, atunci nu mai simţeam niciodată satisfacţia duhovnicească în urma slujbei, ci o tristeţe profundă îmi măcina, asemenea cariilor, sufletul, toată ziua. Şi îmi promiteam „Data viitoare nu mă voi grăbi”. Iar atunci când evit să mă uit la ceas, când uit de toate cele pământeşti,  ajung la „Cu pace să ieşim!” – şi nu ies eu, ci simt cum îngerii mă scot în mijlocul bisericii. Iar în timpul predicii văd bucuria pecetluită pe chipurile enoriaşilor. Iertaţi-mă, nu vreau să par exagerat de patetic, dar văd legătura directă între starea sufletului preotului în timpul slujbei şi starea spirituală a credincioşilor din biserică. Şi, probabil, viceversa. Pentru că toţi suntem un singur trup, şi niciodată nu trebuie să uităm că suntem mădularele lui Hristos, fiecare cu funcţia şi rolul său.

Cu pace să ieşim! Domnului să ne rugăm!

Cu pace să ieşim! Domnului să ne rugăm!

Dumnezeiasca Liturghie nu se încheie cu vozglasul „Cu pace să ieşim!”, ci continuă, după modelul infinitului creat de Dumnezeu. Ieşim cu pace din biserică, şi ne transformăm inimile în părticele ale Bisericii, Trupului lui Hristos, ducând bucuria lucrării divine tuturor celor care nu s-au întâmplat alături de noi în timpul slujbei. Apoi ne întoarcem în biserică pentru a redeveni părtaşi ai lucrării dumnezeieşti, la următoarea Liturghie. Toată activitatea noastră se face lucrare divină, colaborare cu Dumnezeu. Cu această pace, iubiţii mei, dacă vom umbla prin lume, într-adevăr vom împlini cuvântul lui Hristos „mergeţi de propovăduiţi la toată lumea” – şi mii de suflete se vor mântui în jurul nostru, iar timpurile sfinte niciodată nu se vor scurge, şi întreaga viaţă ne va fi Epifanie!

Pr. Constantin Cojocaru

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com