Header image

Ziua când voi zice „NU” păcatului (II)

10:26, sâmbătă, 9 iulie, 2016 | Cuvinte-cheie: , ,

Sufletul unei păsări zbătându-se în laț, prinsă în zeci de mreje din care imposibil era să mai scape. O lume întunecată o sorbea cu putere, dar zorii altei lumi încep să se ivească. Setea Domnului după ea mai mare este, și pasărea, deodată, începe să ridice capul. I se descoperise Cerul, adevărata casă. (A.S.)

Eu ascultasem rock foarte dur, care probabil că avea şi multe mesaje subliminale. Visam foarte des că ucid. Mă trezeam dimineaţa cu disperare. Eu n-am ucis, numai visasem că ucid, dar visasem în detaliu şi mă simţeam ca un criminal. Visam foarte des că ucid, cumplit de des. Visam şi că fumez; eu nu fumam. Şi dimineaţa mă căutam disperată, nu cumva să am un pachet de ţigări la mine. Visele erau foarte reale. Iar crimele comise în vis mă duceau la disperare. Odată ascultam predica Mitropolitului din catedrală şi mi-a venit gândul să iau un cuţit şi să-l ucid pe loc. Or acesta nu era gândul meu. Şi nu numai că aveam gânduri ucigaşe, dar aveam multe gânduri de sinucidere, deşi conştient n-aş fi dorit asta, şi chiar nici nu aveam motive s-o fac. Cum mă apropiam de un geam sau un balcon, îmi venea gândul: „Sari”, dar eu nu voiam. Sau treceam strada şi îmi venea gândul să stau în faţa maşinilor, dar eu chiar nu voiam să mor. Era o presiune a gândurilor fantastică.

Odată, la antrenamentele de arte marţiale, m-am blocat. Adică auzeam tot, dar eram cu ochii închişi, nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc. M-au dus la spital cu ambulanţa. Medicul era scos din sărite: „Se preface. E cât se poate de trează. Înghite în sec, nu ar putea altfel”. Eu auzeam tot, dar nu puteam să mă mişc. Ei încercau să mă facă să râd, ca să demonstreze că mă prefac. Până la urmă am ieşit seara din acea stare. Au vrut să mă închidă la nebuni, dar nu a fost de acord tata. Până la urmă mi-au dat liber de la şcoală până la vacanţa de vară, adică vreo trei săptămâni. Cică eram prea obosită…

Altădată m-au atacat unii din clasele mai mari şi nu am reuşit să mă apăr. Erau mulţi şi m-au prins de mâini şi de picioare, n-am putut să ripostez deloc. Că eu cam aveam obiceiul să mă bat cu băieţii. Mi-au luat lanţul de la gât şi m-au ameninţat că o să mă ducă undeva unde voiau ei. Aşa de rău m-am enervat, că au început să-mi tremure mâinile. Tot restul zilei nu am putut să scriu nimic la ore, m-au trimis iar la Neuro. Ăia, iar, să mă închidă. Eu nu m-am considerat dereglată mintal, nici tata nu m-a considerat, nici psihologul şcolii nu m-a considerat, nici diriginta. Mi s-a părut că ăştia au un fix să închidă pe cineva. Şi ştiu cazuri de persoane care au fost închise fără să fie nevoie şi au ieşit tare dereglate mintal după aceea.

„Îmi permiteam multe, prea multe”

Aveam o reputaţie foarte bună la şcoală, eram apreciată de profesori. Deşi recunosc că învăţam în pauze şi pe troleu în drum spre liceu. Acasă mă ocupam cu altele. Unii profesori s-au prins că nu-mi fac temele, dar îmi dădeau pace. De exemplu, la matematică eu lucram numai vara. Luam manualul şi făceam toate problemele dinainte, iar în timpul şcolii nimic. Odată nu ştiu ce s-a întâmplat că mi-am făcut tema, şi profesoara a exclamat în gura mare: „Fiţi atenţi, şi-a făcut tema!”. Ştia cum sunt, dar îmi dădea pace. Luam note bune, ba chiar era supărată că nu mă duc la olimpiadă. Cam toţi din gaşca noastră erau oameni de olimpiadă, deşi probabil că mulţi făceau ca mine şcoala, mai mult prin pauze şi prin vacanţe.

Eu eram cunoscută, nu ştiu de ce. Toţi din liceu mă ştiau, şi cei mai mici, şi cei mai mari. Probabil ieşeam în evidenţă uşor. Mama îmi tot repeta: „De ce tot timpul tu trebuie să fii altfel?”, iar tata zicea că sunt sucită. Mie nu mi se părea că sunt altfel, dar nici nu mă stresam să-i copiez pe alţii. Trăiam în lumea mea. Eu mă purtam firesc, nu făceam nimic în mod intenţionat. Nu voiam să impresionez pe nimeni. Ba vedeam eu pe unii care îmi păreau ciudaţi.

Când ne întâlneam în afara liceului mă salutau tot felul de feţe necunoscute. Şi în facultate erau mulţi care mă ştiau din liceu; eu nu-i ştiam. Eram mai tot timpul în centrul atenţiei, dar eu nu aveam treabă cu alţii. Le vorbeam celorlalţi despre ce citeam prin cărţi, despre filosofii de viaţă, despre ce gândeam eu legat de lumea aceasta. Oamenii mă ascultau cu răsuflarea tăiată. Eram un om cu personalitate tare, iar unii din ei erau foarte slabi şi simţeau nevoia să se grupeze pe lângă cei tari. Lor le părea că eu eram „cineva”.

M-am dus odată la „zilele şcolii” aşa cum mă îmbrăcam în pub: cu ochii pictaţi ca de vultur, cu şopârlă în ureche pe post de cercel, cu zece lanţuri la gât, cu fustă neagră până-n pământ. Nu s-a legat nimeni de mine. Îmi permiteam multe, prea multe. Din cauză că aveam rezultate bune, profesorii nu se legau de mine.

Dar o luasem cam razna. Am început să lipsesc mult de la şcoală. Mergeam în Hard-Rock Café, care era aproape de liceu. Începusem să consum cafea, căci era cel mai ieftin lucru din meniu. Şi am ajuns la o dependenţă groaznică de cafea. Cafeaua era drogul meu. După două cafele luate pe stomacul gol începeam să tremur, abia mai îmi simţeam trupul. Abia mai puteam să merg. Dacă aveam vreo urgenţă, mă deplasam în patru labe. Totul se învârtea cu mine. Şi aveam impresia că iubesc pe toată lumea. Prietenii mă întrebau ce droguri tari am luat de ajungeam în starea asta.

„Cât poate să schimbe iubirea pe un om…”

Rockerii mă iubeau. Iar din cauza lipsei de afecţiune din familie, tânjeam după afecţiunea lor. Ei erau foarte uniţi între ei. Cei mai mulţi proveneau din familii distruse. Toţi treceau prin necazuri şi ştiau să asculte necazul altuia şi să-i doară pentru el. Ne ajutam unii pe alţii, ne sprijineam unii pe alţii.

Ei erau foarte selectivi, nu primeau pe oricine în grupul lor. Pe mine m-au acceptat din prima. Dar nu numai că m-au acceptat, dar m-au şi vrut. M-au tras înspre ei.

  1. A. era o fată care umbla şi cu băieţi, dar şi cu fete. Ea nu prea era acceptată de cei mai de seamă din gaşcă. Ziceau că se face că e ca ei, dar nu este. O tot întrebau ce ascultă, ce albume are cutare formaţie, ce gândeşte ea despre cutare lucru. Şi o tot luau peste picior. Ei erau foarte selectivi, nu înghiţeau pe oricine. Pe mine nu ştiu de ce m-au acceptat din prima. Şi nu m-a întrebat nimeni nici ce formaţii ascult, nici nimic. M-au luat ca pe una de-a lor din start. Şi ţineau foarte mult la mine, ba chiar mă băteau când făceam ceva ce-mi era dăunător, ca să-mi intre minţile în cap. Mă fereau de relele în care ei înşişi cădeau de bunăvoie.

Pe P.[1] l-am întâlnit mergând cu rockerii. Semăna un pic cu bărbatul pe care îl tot visam[2] şi mă uitam stăruitor la el. După câteva zile a venit la mine; îl obseda privirea mea. Am acceptat să ieşim împreună, căci simţeam nevoia să am pe cineva; n-am gândit prea mult când m-am încurcat cu el. Trecuse mult de când avusesem pe cineva. Avusesem mai bine de douăzeci de relaţii care au durat foarte puţin, căci nu mă silisem să cunosc persoana suficient de bine înainte de a mă încurca cu ea, şi aveam oarecare pretenţii de la celălalt.

  1. avea o fixaţie cu mine, mulţi aveau. La un moment dat l-a convins pe P. să se despartă de mine. M-a chemat P. să vorbim de-o parte, dar l-a luat şi pe R. Şi când îmi explica decizia lui, se tot uita cu teamă la R. Mi s-a părut că P. nu e în apele lui şi ştiam cât manipulează R. oamenii[3]. M-am gândit că P. nu voia să renunţe la mine, şi că R. era de vină. Dar când începusem relaţia cu el n-am gândit prea mult. Am ajuns să vreau ceva serios, o relaţie care să se poată finaliza în căsătorie. Şi deşi P. ar fi vrut şi căsătorie, şi copii, eu n-am mai vrut să accept o căsătorie cu un aşa om decăzut. Aşa că am acceptat repede această despărţire regizată de R.

A încercat R. să mă facă a lui, dar n-a reuşit. Pentru că, cum nu-l mai vedeam, îmi reveneam în simţuri. Mulţi au încercat să mă câştige, dar măcar „jucau cinstit”. Problema majoră a fost că, după ce ne-am despărţit, P. s-a culcat cu o fată la un chef de faţă cu toată lumea, aşa că toţi au aflat că ne-am despărţit.

La un moment dat, P. a vrut să ne întâlnim, a spus că are nevoie de mine, că nu poate trece peste ce simte pentru mine. Eu nu prea voiam să reiau relaţia, dar am vrut totuşi să lămuresc ceva cu el. Mai ales despre influenţa lui R. asupra lui. Dar evident că R. iar s-a băgat la mijloc. Şi Y.[4] la fel.

Mult timp după ce ne-am despărţit, l-am văzut pe P. pe stradă. Avea o privire şi o înfăţişare înfiorătoare. Ziceai că acum merge să bage cuţitul în cineva. Îl priveam cu groază: „Pe ăsta l-am iubit eu?”. Şi când m-a văzut a avut o schimbare aşa de bruscă, că era să cad jos. A luat o înfăţişare blândă, luminoasă, caldă. Era bucuros că mă vede şi a venit la mine şi mi-a vorbit cu atâta blândeţe… Am avut atunci o mare revelaţie: cât poate să schimbe iubirea pe un om, chiar îl face om. Un criminal lângă persoana iubită devine om.

„Îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea”

Dar revenind la subiect… În mare parte din cauza lui Y. şi R. m-am rupt prima dată de rockeri. Nu mai rezistam în mijlocul acestui război dintre ei doi. Şi nu ştiu de ce se tot certau pe mine. Y. tot încerca să mă tragă de partea ei, să-mi explice că R. nu e ceea ce pare, că trebuie să mă feresc de el. Iar R., la rândul lui, îmi zicea să mă feresc de ea. Iar eu voiam să mă feresc de amândoi. Şi R. mai voia şi să fie cu mine. Eu nu-l voiam, chiar nu-l voiam. Şi de atâtea ori m-am dus la el fără să vreau. Şi de atâtea ori l-am strâns în braţe şi chiar l-am sărutat. De atâtea ori l-am strâns în braţe şi l-am sărutat… Şi când nu-l vedeam nu ştiam ce să fac ca să scap de el. Treceam printr-o frustrare cumplită. Începeam să mă întreb dacă nu am înnebunit. Odată era să rămân cu el peste noapte, dar am profitat de o neatenţie de-a lui şi am fugit când era el în altă încăpere.

Mă termina chestia asta cu gânduri induse, cu stări din alea, poate de hipnoză. Eu chiar nu mai voiam să am treabă cu ei şi cum îi vedeam, deveneam omul lor. M-a speriat asta. Eu tânjeam după autocontrol, de aceea şi voiam să evit drogurile sau alcoolul peste măsură. Voiam să fiu lucidă, voiam să mă pot controla. Şi totuşi se întâmplase foarte des să exagerez cu băutura. Eram foarte lucidă, dar nu vorbeam prea articulat şi nu puteam să mă mişc cum trebuie. S-a luat odată unul de mine, şi am vrut să-l lovesc, dar nu mergea pumnul cum trebuie. Mi-a fost o ciudă grozavă. Gândeam foarte lucid, dar nu puteam să bag cheia în yală când ajungeam acasă. Aşa mă enervam!

Odată am mers cu nişte prieteni la munte. Am băut afară lângă foc; era foarte frig. Când am intrat în cabană am luat-o razna. Dar eram totuşi lucidă. Unul din ei a vrut să profite de mine, iar eu nu mă puteam apăra. Dar eram groaznic de lucidă şi disperată. Însă nu puteam să scot nici un cuvânt inteligibil. Mi-a venit gândul salvator să mă prefac că am adormit. A încercat să mă trezească, dar mi-am jucat rolul până la capăt. Şi mi-a dat pace. Aşa că am scăpat ieftin. Şi tot nu m-am învăţat minte.

Ultima dată când am băut în pub peste măsură L-am simţit aşa de aproape pe Dumnezeu… Am avut nişte mustrări de conştiinţă grozave. Eu nu puteam să păşesc drept, nu puteam să vorbesc articulat, dar eram iarăşi lucidă. Şi îmi părea că Dumnezeu mă întreabă ce fac cu viaţa mea. Şi m-a apucat o frică de Dumnezeu, de moarte, de Judecată.

„Ba rock, ba rugăciune…”

Am încercat de mai multe ori să ies afară din acel mediu, dar iar şi iar ajungeam înapoi, ori prin alt context, ori prin alţi oameni. A durat ceva până am reuşit să mă smulg de tot de acolo.

Eu am început să merg la biserică la câteva luni după ce am început să ies cu rockerii. Deci pe de o parte creşteam în Dumnezeu, iar pe de cealaltă mă afundam în rock. A fost o perioadă tare ciudată.

Duminica mergeam la predică, mă hotăram să mă schimb. Apoi, cum se găta slujba, iar cu rockerii, de parcă Dumnezeu n-ar fi existat. Ascultam inclusiv muzică satanică evident satanică, nu pot spune că nu ştiam. Acum îmi pare incredibil. De exemplu, într-un an, am postit negru de Vinerea Mare, apoi m-am dus în pădure cu gaşca şi cântam cântece care îl invocau pe satana. X. era cântăreţ de rock. Venea cu chitara şi mergeam într-o pădure de la marginea oraşului şi cântam cântece cu invocaţii satanice.

Deci începusem cu viaţa de creştin, dar tot mă afundam în rock. Avem multe dorinţe care se băteau cap în cap, multe principii care se băteau cap în cap. Ba rock, ba rugăciune; ba bar, ba biserică. Tot gând de a pune început bun, tot eşec în aplicare. A durat câţiva ani până să aleg biserica şi să mă rup definitiv de rock.

Am intrat în multe încurcături. Am făcut mulţi prieteni buni să se certe între ei din cauza mea. Am făcut fraţi să se certe între ei din cauza mea. Erau mulţi care erau dispuşi să-şi abandoneze prietenele sau logodnicele sau chiar soţiile din cauza mea. Mulţi nefericiţi care repetau obsesiv că nu au mai întâlnit pe nimeni ca mine. Într-un moment de disperare mi-am tăiat părul, sperând să par mai urâtă, deşi nu eram nu-ştiu-ce frumuseţe. Nu pentru că aş fi fost frumoasă eram dorită. Chiar nu înţeleg ce îi obseda la mine. Iar faptul că mi-am tăiat părul n-a ajutat prea mult.

Mă adâncisem tare în rău şi se vedea şi pe chipul meu, şi pe al celorlalţi. Puteai să-i îmbraci în roz-bombon, că dacă te uitai la chipul lor, ştiai că sunt rockeri. Eu, când am vrut să mă rup de ei, m-am apucat să ascult muzică clasică. Muzica de pe piaţă mă scotea din sărite. Cele mai multe erau cu texte de doi lei: cântece în care unii îşi cântau pofta trupească şi numeau asta declaraţie de iubire; sau cântece în care nu se zicea nimic de fapt, sau se ziceau aberaţii. Am trecut pe muzică clasică. Şi la toată lumea ziceam că ascult muzică clasică, mai ascultau şi rockerii din când în când, dar eu pretindeam că numai asta ascult. Şi mă îmbrăcam colorat, deşi tot negrul mă odihnea cel mai tare. Şi cum mergeam undeva nou, toţi mă acuzau că sunt rockeriţă. Începeam să strig: „Dar ce, scrie pe fruntea mea că am ascultat rock?”. Şi acum, privind la câteva poze din acea perioadă, îmi dau seama că atunci luasem chip de rocker. Aşa că, oriunde mergeam, în scurt timp ajungeam în poveşti cu rockerii aflaţi acolo, şi-mi ziceau că deşi pretind că ascult muzică clasică, eram „de-a lor”, căci gândeam ca ei. Şi ei nu prea se amestecau cu alţi oameni, cu cei care nu erau rockeri, deci era ceva la mine care le dădea semne că eram „de-a lor”.

„Nu-mi cere una ca asta!”

La un moment dat, P. A.[5] a vrut să ieşim împreună. Pe el l-aş fi vrut, că era omul lui Dumnezeu. Dar am simţit un mare blocaj. Un mare „nu” striga în mine. Mi-a trecut prin cap că Dumnezeu mă vrea în mănăstire. Aşa, brusc. Şi am început să mă cert cu Dumnezeu: „Nu-mi cere una ca asta! Nu pot. Şi nu-mi plac slujbele, nu înţeleg nimic. Nu. Dacă vrei, rămân singură în lume. Rămân singură în lume pentru Tine, dar nu-mi cere să mă duc în mănăstire”. Eu pe atunci nu ştiam absolut nimic despre mănăstire. Îmi imaginam că toată ziua stai pe la slujbe, sau la chilie să te rogi. Iar unde mergeam eu la biserică era o corală groaznică, nu psaltică. Nu distingeam cuvintele între ele, era o apă şi-un pământ tot ce se cânta. A sta la slujbă era un chin. Nu înţelegeam nimic şi eram tot cu ochii pe ceas. Iar în mănăstire îmi imaginam că sunt numai babe. Perspectiva mănăstirii îmi părea groaznică.

Şi ce-mi trece prin cap? M-am apucat să scriu un document în care îmi exprimam dorinţa să nu mai am nici o relaţie cu băieţi, să mă deprind cu tăcerea, să vorbesc mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii, să nu mai îmi spun problemele la oameni, să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc dulciuri, şi… nu mai ştiu ce am scris acolo. Culmea e că eu nu ştiam nimic despre călugări, nu ştiam că nu mănâncă deloc carne, nu ştiam că tăcerea e o virtute… Am semnat foaia, hotărâtă să respect ce am scris. Dar, din prudenţă, tot ce am scris începeam cu „Îmi exprim dorinţa de a nu mai…”, căci îmi era frică să promit ceva. Doar cu partea cu băieţii am făcut altă foaie, pe care am scris că dacă mă mai încurc cu băieţi, o să mă pedepsesc prin a mă tăia. Eu avusesem mari probleme cu tăiatul cu lama, dar reuşisem să mă opresc datorită lui C., însă acum eram hotărâtă să mă tai ca pedeapsă, dacă nu mă ţin de ce am scris.

Mi-a venit gândul că diavolul o să-mi dea pe tavă pe cei doi pe care îi voiam, numai ca să mă împiedice de la hotărârea mea. Şi după ce am rezistat eroic jumătate de an de una singură, m-am întâlnit pe stradă „accidental” cu S. B., prietenul cel mai bun al lui F.[6], unul din cei doi după care tânjisem cândva, şi încă nu-mi chiar trecuse. Mi-a trecut prin cap că diavolul regizase toată întâlnirea, mai ales că nici cu rockerii nu mai ieşisem tot de jumătate de an, doar cu F. mă întâlnisem, că era „frăţiorul” meu. Dar deşi bănuiam că e o ispită, m-am învoit la o discuţie lungă cu S. B. Şi apoi ne-am tot dat întâlniri.

F., iubitul meu „frăţior”, era cu o fată de aproape un an, dar lui S. B. îi era frică să-i zică de mine. La un moment dat, l-a sunat F. pe S. B. când eram împreună. Era pus pe difuzor şi auzeam tot. „Am auzit că tu şi cu… v-aţi întâlnit. E ceva între voi doi?” „Nu”, a zis el râzând, în timp ce mă strângea în braţe. Nu-mi venea să cred. Apoi mi-a explicat S. B. că F. mă iubeşte, că abia aşteaptă să desfiinţăm „regulile de aur”. Că el ar fi trebuit să-i ceară voie ca să iasă cu mine, dar ştia că F. n-o să-l lase.

Reamintesc că avusesem mai multe tentative de a-mi găsi un „frate”, dar toţi sfârşeau prin a-mi cere o relaţie totală. Cu F. m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră „regula de aur”. Iar F. şi cu S. B. erau prieteni de unsprezece ani. Mi-a picat prost că m-am băgat între ei.

Mai târziu, F. tot a trebuit să afle de noi doi, că am fost văzuţi împreună de mulţi. N-a fost de acord cu noi doi. Zicea că nu ne potrivim, că S. B. o să mă facă să sufăr etc. Dar s-a resemnat, sau pur şi simplu aştepta să ne despărţim, că ştia că n-o să dureze mult.

„N-am avut odihnă…”

Şi iată, eu iar cu rockerii, iar prin pub. Într-o zi, când S. B. nu era cu mine, m-am întâlnit cu P. El a vrut să ne împăcăm, eu nu. Şi cum stăteam eu la o masă, s-a pus P. în genunchi în faţa mea în văzul tuturor. Îmi luase mâna în mâna lui şi mă implora să ne împăcăm. Îmi era milă de el, dar n-aş fi putut să accept o relaţie cu cineva numai din milă, şi mai eram şi cu S. B. pe atunci. Dar, şi dacă n-ar fi fost S. B., ideea de-a fi cu cineva care e băgat în atâtea afaceri dubioase, şi care poate oricând să mă omoare dacă nu-i convine ceva, nu mă atrăgea deloc. A stat în faţa mea o oră aşa, în genunchi, apoi am reuşit cumva să-mi trag mâna şi să plec de acolo. Mă simţeam penibil. Nu ştiu ce or fi zis toţi de mine la faza asta, probabil că sunt cumplit de crudă şi rea. Marele P. în genunchi în faţa mea, iar eu, nimic – inimă de piatră.

Am continuat să mă întâlnesc cu S.B. în afara pub-ului. Şi când mă întorceam acasă îmi făceam tăieturi cu lama pe picioare, căci aşa semnasem că am să fac, nu-mi mai făceam pe mâini, că erau prea vizibile. N-am avut odihnă. Îmi tot propuneam să mă despart de el, dar nu puteam. Iar el avea o „nevoie fiziologică de-a fi iubit”, iar eu îi ceream să aştepte până la căsătorie. El nu avea chef de căsătorie aşa de tânăr, dar nici nu voia să renunţe la mine. Zicea că nimeni nu l-a mai înţeles cum l-am înţeles eu, că nimeni nu i-a oferit ce i-am oferit eu, adică sprijin, înţelegere, iertare, afecţiune, încredere, ajutor, libertate. Nu am avut pretenţii de la el în nici o privinţă. Şi culmea e că în relaţia cu mine s-a implicat cel mai mult. Restul prietenelor lui erau pentru el doar un trup cald. La mine chiar a ţinut. La un moment dat m-a înşelat cu alta. Eu am aflat totul de la un gând, cine ştie de unde insuflat. L-am luat la întrebări şi el confirma nedumerit. Dar i-am zis că dacă el crede că ţine la mine şi vrea să fie cu mine, putem rămâne împreună. Omul poate greşi şi să-i pară rău apoi. Dar i-am zis că dacă totuşi o să se întâmple prea des, înseamnă că el chiar are o problemă şi atunci încheiem relaţia. A zis că nu poate renunţa la mine şi am rămas împreună până la Bacalaureat.

 (va urma)

 Ina

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016

[1] „P. era cu 7 ani mai mare ca mine. Era un om foarte cunoscut şi foarte periculos. Cât am fost cu el, nu s-a legat de mine nimeni din tot oraşul. Am auzit despre el că îşi vânduse multe prietene pe dincolo ca prostituate, dar de mine a avut mare grijă. Era cu drogurile, chiar rău de tot”. (din partea I)

[2] „Visam obsesiv un bărbat care e conducătorul celor răi şi care mă vrea musai pe mine, dar eu vreau să fug. Visam că acel bărbat mă caută mereu şi, când mă prindea, mă duceam după el ca o hipnotizată”. (din partea I)

[3] „R. era un băiat care se ocupa şi cu chestii oculte. Şi deşi când nu eram cu el voiam să scap de el, cum îl vedeam, mă duceam la el şi făceam tot ce-mi spune. Simţeam că sunt controlată. Simţeam cum cineva încearcă să intre în mintea mea”. (din partea I)

[4] „Y. era o fată care se ocupase cu spiritismul, apoi ajunsese să se iniţieze ca vrăjitoare. Avea o faţă angelică, dar nişte ochi diabolici. Mă chema de multe ori prin gânduri. R. fusese prieten cu Y., dar mai apoi se despărţise de ea”. (din partea I)

[5] „P. A. acum este preot. El ne-a vorbit de Dumnezeu aşa cum nu ne-a mai vorbit nimeni. Omul acesta îmi părea cel mai viu din câţi am cunoscut. Mă uitam la el şi aveam certitudinea că Dumnezeu există”. (din partea I)

[6] „F. era un băiat pe care eu am vrut să-l am ca frate. Eu simţeam foarte mult nevoia unui frate. Cu el m-am înţeles de la început că între noi nu va fi nimic niciodată, şi numeam înţelegerea noastră «regula de aur»”. (din partea I)

16272292502_6b9d1efe05_k-e1460381422700

Contact Form Powered By : XYZScripts.com