10 însuşiri ale Spovedaniei

Mărturisirea trebuie să aibă aceste zece însuşiri:

1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme, ci numai pe cele trebuincioase.

2. Smerită, să te cunoşti că eşti păcătos şi ticălos, şi să nu te mândreşti, ci să ai chip şi cuvinte smerite.

3. Adevărată, fără minciună, nici să spui mai puţin decât ai făcut, nici mai mult, ci numai câte cunoşti şi pentru cât te mustră cugetul, fără vreo pricinuire, adică să nu zici: dracul m-a îndemnat şi am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după cum zic unii cu totul nepricepuţi, ca să uşureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se întoarcă neiertaţi. Pentru aceasta este de trebuinţă, după cum zice David: „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea, fărădelegea mea Domnului” să te osândeşti pe sine, că tu ai fost pricină şi ai păcătuit, iar nu altcineva. Că, deşi poate dracul sau altcineva să te îndemne spre păcat, însă să te silească nu poate, că în voinţa ta este să-l faci sau nu. Cu cât te osândeşti pe sine, la acel divan duhovnicesc, cu atât te vei îndrepta în ceruri; că numai la judecăţile cele de afară te folosesc pricinuirile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât mai ales te osândeşti.

4. Trebuie să fie grabnică mărturisirea; adică, cum ai păcătuit să alergi la duhovnic, precum faci cu rana trupească.

5. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate, atât cel ce se pocăieşte, cât și duhovnicul să fie priceput, să cerceteze cu iscusinţă şi mai cu seamă pe muieri, cu cuvinte şi ţinută cuviincioasă.

6. Să fie cu ruşine, adică să te cucereşti şi să te ruşinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi pe aproapele. Precum vameşul nu îndrăznea să se uite la cer, aşa şi tu să te ruşinezi, ca să afli milă de la Dumnezeu, pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.

7. Întreagă și nescurtată, adică să nu ascunzi nimic ca să spui altui duhovnic, căci aceasta este furare de cele sfinte, afară dacă ai uitat vreo mică greşală, fiindcă fărădelegile cele mari nu se uită.

8. Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva căci cine va destăinui fapta altuia păcătuieşte greu şi este dator să nu spună nicidecum, de iar tăia şi capul. Precum duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva, chiar de l-ar şi ocărî cel ce s-a mărturisit sau şi pagubă mare de i-ar face, să aibă taina ascunsă.

9. Tânguitoare, cu lacrimi şi întristarea inimii, să urăşti păcatul hotărând în mintea ta să nu-l mai faci. Că dacă nu ai socotinţă şi voință statornică să nu mai păcătuieşti şi să fugi de locul şi faţa cu care ai căzut, nu este adevărată pocăinţa ta, nici eşti iertat. De pildă: dacă ai curvit cu muiere, din casa ta să o goneşti, precum mai sus am zis, sau cu alta, să nu te mai duci să o întâlneşti. Dacă ai hulit la joc, să nu mai joci. Dacă cunoşti mai înainte că ai să te îmbeţi la ospăţ, unde eşti chemat, să nu te duci, căci beţia este ca şi curvia. Dacă ţii lucru străin, să-l dai îndată. Dacă ţi-a greşit cineva, să-l ierţi din toată inima ta şi alte asemenea. Iar de te afli prins în vreuna din acestea, se vede că nu este adevărată pocăinţa ta, şi nu trebuie duhovnicul să te ierte.

10. Şi cea din urmă. Trebuie să fii gata la primirea canonului, adică să ai mintea lămurită, să faci canonul pe care ţi-l va da doctorul, fără de lenevire, cât vei putea mai curând. Deci, să ia aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie, să nu se păgubească socotind că este mărturisit şi să nu fie. Că dacă ai uitat vreun păcat de moarte, din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.

Din Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 334-335