Cuvânt de la inimă pentru inimă

Patericul ne amintește despre un monah care a întâlnit la marginea drumului un om bolnav fără mîini și picioare, dar pe lângă toate foarte nărăvos. Trecătorului i s-a făcut  milă de el și l-a luat, făcând jurământ, să-l  îngrijească până la ultimile zile. După o bucată de timp, bolnavul a început să-l batjocorească și să-i poruncească să-l ducă înapoi de unde l-a luat. În mâhnire, monahul l-a luat în spate și au mers la duhovnic pentru sfat și judecată. Acela i-a mustrat aspru și le-a spus că nu se vor mântui unul fără altul. L-au ascultat și s-au întors înapoi la ale lor, iar după o bucată de timp, bolnavul s-a mutat la cele veșnice, apoi a doua zi și monahul.

      Văzând cele ce se petrec între Biserică și stat, nevrând reculeg cele amintite. Sunt mai mult ca reale și actuale, pentru unii chiar smintitoare. Dar spuneti, vă rog, micile sau marile neânțelegeri între stat și Biserică sunt caracteristice doar generației noastre? Conflictul dintre ele n-a contenit nicicând. Ori de câte ori au avut ocazia, au rupt unul de altul ritoriceștile suliți. Și asta o spunem așa, la general. Au fost momente și mai grele, chiar tragice aș zice.

      Din start spun că nu sunt avocatul Bisericii pentru că după adevăr, singur am nevoie de apărare. Iar asta o găsesc doar sub omoforul Ei. Nu poți apăra Ortodoxia când Ea singură te apără. Nu trebuie să-L cauți pe Dumnezeu, ci mai degrabă să te lași găsit de El.

      Dar nici statului sau societății contemporane nu vreau să-i fiu apărător. Pentru că unele fapte sau hotărâri, direcția în care merg lasă de gândit. Desigur, ține mai mult de competența episcopilor, însă ca și creștin, ca mădular al Bisericii, am dreptul să-mi expun părerea personală, iar asta nu-i altceva decât un strigăt de durere.

      Haideți să punem Adevărul în față, deși uneori e greu să-L privim în ochi și să încercăm să spunem lucrurilor pe nume. Dar fiți atenți! La lumina Adevărului nu vrea să vină doar cel care a iubit mai mult întunericul, și asta ca să nu se vădească faptele sale pentru că sunt rele, după cum spune Evanghelia.

      Țin minte și mi-a plăcut nespus de mult spusele părintelui Constantin Necula: „Știți de ce politicul intră deseori în conflict cu  religiosul? Pentru că Biserica întotdeauna limitează activitatea unui guvern”. Și așa este. Biserica întotdeauna a avut curajul să numească albul – alb și negrul – negru, păcatul – păcat și virtutea – virtute. Uneori o face, deși știe că are în rândurile Ei și indivizi care prin comportarea lor împiedică și a Ei activitate.

      Acuma când Biserica încearcă să amintească guvernanților despre „ce e bine și ce-i rău” este acuzată de implicare în politică. I se spune să-și caute de ale Sale. Păi Ea asta și face. Ca Una ce este glasul conștiinței unui popor, spune: Nu impuneți păcatul ca normă de viață! Nu stricați viitorul copiilor noștri! Oare experiența unor state europene ne este puțină?

      În asemenea situații tăcerea ar fi egală cu trădarea. Desigur, acum cineva ar spune să se uite la slujitorii și credincioșii Ei. Da, sunt de acord. Avem restanțe la acest capitol, dar nu trebuie să confundăm Ortodoxia cu ortodocșii și Biserica întreagă doar cu slujitorii sau credincioșii. Ni se spune că suntem un stat laic și Biserica e în afara lui. Bine, scoateți din istoria oricărui stat Biserica și veți vedea cu ce rămânem. Despărțiți Biserica de artă și veți vedea ce se va alege din ea: O bășică de spumă într-un secol de nimic – vorba poetului. Misiunea Ei e de a înveșnici cele pe care știința sau arta le descoperă și ni le pune înainte ca vrednice de urmat și care-l înnobilează pe om. Oare asta să fie cea mai mare greșală a Ei?

      De ce vor să ne despartă neamul de Biserica ce l-a sfințit și l-a crescut până la moment și l-a ajutat să treacă prin încercări uriașe? Se spune că dacă vrei să distrugi un neam, lovește în două instituții: În Biserică și școală. Și la momentul actual trebuie să fii orb ca să nu observi această luptă.

      Biserica Ortodoxă nu face politică, dar totuși uneori lasă o amprentă și aici, ne place nouă asta sau nu. Ea a vegheat întotdeauna activitatea politicienilor și nu le-a permis ca unor ce se cred „părinți” ai poporului să degradeze în libertinajul lor, fiind prilej de smintală întregii țări. Încă Sf. Ioan Botezătorul i-a spus lui Irod că nu i se cade să aibă de nevastă soția fratelui său. (Marcu 6.18) Dar aduceți-vă aminte și despre Sf. Nifon Patriarhul Constantinopolului, care a fost invitat în 1504 în Țara Românească, pentru a conduce și reorganiza Biserica. El l-a  mustrat părintește pe domnitorul Radu cel Mare, iar acela l-a alungat, învinuindu-l că a călcat „predaniile și rânduielile” țării. La fel și Sf. Ioan Gură de Aur s-a „implicat” în treburile statului, când a mustrat lăcomia împărătesei Eudoxia, care a râvnit la via unei văduve. Exemple de acest gen sunt nenumărate.

      Acum e la modă să te numești creștin, uitând de Ortodoxie și de Biserică, din care se trage creștinismul nostru. Și e regratabil faptul când cineva, de dragul unor ambiții, vrea să schimbe virtutea cu păcatul și valorile adevărate cu prostia. Iar când Biserica strigă: Nu ne defăimați trecutul și nu ne furați viitorul, este acuzată de implicare în politică. Cel mai interesant e că suntem amenințați cu impozitarea, de parcă asemenea momente n-au mai avut loc. Bine, suntem gata oricând să le plătim, dar poziția Bisericii față de păcat și prostie va fi aceeași. Care vor fi următoarele învinuiri?

      Pe de altă parte, e nevoie să recunoaștem și noi  că am călcat de multe ori pe greblă și nu toate învinuirile, ce ni se aduc, sunt nefondate. Pădurea când e verde, sunt mai pușine pericole de incendii. Una din marile probleme este că noi creștinii nu întotdeauna avem curajul să recunoaștem erorile și neputințele proprii. E firesc să fie și greșeli. Atâta timp cât este viață, este și mișcare, iar mișcându-te poți călca pe undeva cumva greșit. Dar e și mai firesc să recunoști și să-ți ceri iertare.

      Conștientizez, că cele spuse acum vor provoca nemulțumirea și supărarea multora, dar trebuie să înțelegem că, de vreme ce numai noi slujitorii, deseori ne-am considerat drept Bisercă și n-am luat aminte la doleanțele și nevoile celor mai mici ai Domnului (Matei 25.40), revolta lor este firească. Și nici într-un caz n-o putem numi ca una doar împotriva Bisericii lui Dumnezeu, ci pare a fi împotriva slujitorilor care deseori nu fac față chemării lor.

      Am avut ocazii, când am fost părtaș și martor ale unor adunări cu preoți și slujitori, întruniri și chiar seminare cu profesori de religie și m-a mirat mult patosul și marea părere de sine ale celor cu ifose de învățător. Și chiar m-am îndoit de potențialul și succesul nostru în această misiune sfântă. Iertați-mă, dar marea noastră greșală constă în faptul că noi, de cele mai multe ori, propunem celor din jur o teorie seacă, încercăm să reducem cuvântul lui Dumnezeu la niște simple formule, le impunem oamenilor pravile și canoane, dar nu le oferim posibilitatea de a se întâlni cu Hristos. Iar aceasta o poți face doar în cazul când personal te-ai întâlnit cu El! Succesul propovăduirii apostolilor a fost cuvântul spus cu putere multă. Ei au transmis lumii cele ce ochii lor au văzut, urechile au auzit și mîinile au pipăit. (1 Ioan 1.1-3)Atât timp cât aceste convingeri la noi lipsesc, avem restanțe și probleme. Deaceea e nevoie să punem accentul  pe prezența noastră creștină în lume.

      O altă gafă e că la noi lipsește critica sau autocritica ce trebuie să fie una constructivă. Uneori chiar fugim de ea. Și în asemenea caz ea e monopolizată de tot felul de „zeloți” și de cei străini Bisericii. O autocritică sănătoasă e asemenea unei mărturisiri. O autocritică sănătoasă, de cele mai multe ori, e semnul că a mai rămas ceva viu în noi. Numai cel viu simte durerea și conștientizează pasul greșit, dorind să schimbe ceva în activitatea sa.

      Vedem uneori cum diferiți slujitori îndrăznesc să facă declarații pur politice. (Și ne mai mirăm când suntem învinuiți de implicare). Umila mea părere e că în asemenea cazuri, cu astfel de fapte nu vom avea succes niciodată. La prostie nu trebuie să raspunzi cu prostia. Ea se autodistruge. Amintiți-vă de spusele înțeleptului Gamaliel:Orice lucru care nu-i de la Dumnezeu, se risipește de la sine, neavând temei. (Fapte 5. 33-42)

      Politica e murdară. După cum vedem, în ea onoarea, cinstea și încrederea lipsesc. (Și aici nu am în vedere politicienii ca oamani. E vorba de jocul politic.) Iar acolo unde auzim deseori „Scuze, nimic personal”, noi cei care ne învățăm să avem încredere în cei din jur, nu vom izbuti nimic. Se vede cu ochiul liber cum ni se aruncă mănușa și capcane cu momeală, provocări de tot felul, doar ca să fim atrași în joc, să gustăm din ele, iar după asta să ne dezbine și să ne nimicească pe câte unul. Și noi cădem în cursă. La început ne pare că apărăm ceva, dar ne trezim înfrânți. Oare Eva strămoașa noastră nu astfel a pățit-o?

      Înțeleg destul de bine, că pot fi învinuit de prea mare îndrăzneală, dar socot că e mai bine să spui lucrurilor pe nume, decat să vorbești pe la spate. Aceste probleme nu-i corect să le discuți doar la bucătărie. Și, uitați-vă bine, că țarișoara asta s-a transformat într-o bucătărie uriașă, unde fiecare se dă cu părerea, nimic făcând.

      În aceste timpuri e multă nevoie de curaj și discernământ. Și să nu credem că suntem părăsiți și vom rămâne fără răspuns de la Dumnezeu. După cele amintite aici, cineva poate să întrebe: Care-i soluția? Ea e la noi și în noi.Sf. Serafim al Sarovului spuea: „Dobândește-ți duhul păcii și mii de oameni în jurul tău se vor mântui”.

Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)

Sursa: http://arhimaugustin.info/