Prezenţa preotului în spaţiul public

fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, 

cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, 

cu credinţa, cu curăţia

1 Timotei 4, 12

Oriunde s-ar afla şi orice ar face, preotul trebuie să fie întotdeauna conştient de slujirea sa înaltă. Fie că eşti în piaţă la cumpărături, sau ai intrat în filiala bancară pentru a-ţi achita facturile, sau vorbeşti de pe amvon, sau, pur şi simplu, te-ai oprit din drumul tău, pentru a o saluta pe mătuşica Mărioara pe care nu ai văzut-o la biserică deja două duminici la rând – nu uita că eşti preot şi că omul întotdeauna vrea să-l vadă pe Hristos în tine. Chiar şi un ateu, chiar şi un schismatic sau eretic te va percepe nu ca Ion sau Vasile, ci ca preotul Ioan sau părintele Vasile.

De aceea, este foarte important ca un preot să aibă întotdeauna ţinuta preoţească. Sunt unele locuri unde nu poţi purta reverenda, cum este Turcia, unde slujitorii de orice confesiune nu au dreptul să poarte haina de slujitor, cu excepţia unor lideri incontestabili – şi totuşi, ţinuta slujitorului, prestaţia sa, însăşi prezenţa sa întotdeauna trebuie să vorbească despre slujirea pe care o îndeplineşte. De fapt, orice creştin de rând, prin însăşi înfăţişarea sa, întotdeauna trebuie să-l transmită pe Hristos celor din jur. Cu cât mai mult, un preot!

Un preot mi-a spus: „Prefer întotdeauna, oriunde m-aş afla, să port reverenda. Însă, există locuri, unde nu pot intra îmbrăcat în reverendă. Filiala băncii unde achit creditul are intrare comună cu un cazinou. Nu voi intra niciodată pe această uşă îmbrăcat în haina sfântă, în primul rând, ca să nu o pângăresc, şi în al doilea, ca să nu aduc sminteală nimănui. Omul nu ştie, unde intru – în cazinou, în bancă, sau în sala de fitnes care se află la etajul trei din aceeaşi clădire”. Îi dau dreptate.

În acest secol al tehnologiilor informaţionale, mulţi preoţi cedează în faţa ispitei de a vorbi acolo unde nu sunt poftiţi, sau, mai rău, de a încurca spaţiul virtual cu amvonul bisericii, şi, uitând de aceasta, de a sta pe acest amvon virtual îmbrăcat în şorturi şi cu şlapi de plajă. Prezent în reţelele de socializare cu nicul „preotul Gheorghe”, acest părinte se transformă în „Ghiţă”, împărţind la dreapta şi la stânga nişte comentarii care deloc nu-i fac faţă şi cinste de preot. Comentează despre alegeri, comentează despre „hop eroina”, postează poze cu iubita sa maşină, dă like-uri la gagici, alunecă în dispute la diferite tematici sociale, numai una nu face – nu-L duce pe Hristos oamenilor. Uită părintele Gheorghe, că el este prezent în spaţiu public, uită că este îmbrăcat în reverendă şi poartă epitrahil. Uită unicul motiv din care un preot poate intra în reţele de socializare – cel de a face misiune, de a-L propovădui pe Hristos oamenilor. Sau, şi mai rău, intră sub nicul de „Ghiţă”, şi atunci navighează „incognito”, fără haina preoţească, fiind convins că nimeni nu-l va recunoaşte. Ghiţă a uitat când a deschis ultima dată Biblia, chiar a uitat unde a pus-o. De învăţătura Sfinţilor Părinţi sau de cartea de rugăciune nici nu pomenesc – el nu are când, trebuie să comenteze şi să dea like-uri.

A spus un preot – „Cred că dacă Sf. Apostol Pavel ar fi avut facebook, ar fi încreştinat toată lumea”.

Spaţiul virtual este un spaţiu public. Şi discursul preotului în spaţiul virtual ar trebui să fie acelaşi ca şi în spaţiul public fizic – propovăduirea credinţei.

Orice cuvânt al unui preot, rostit în public, trebuie să fie cuvântul lui Hristos. Fie că scrie un articol, sau publică pe blog o predică, sau îşi expune opinia despre evenimente importante de interes social – preotul vorbeşte de pe amvon, şi poartă epitrahil. Crucea pusă pe grumazul preotului în momentul hirotonisirii conţine cuvinte tulburătoare: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate tânărului episcop Timotei (1 Timotei 4, 12).

Iubiţi confraţi slujitori, vă rog să mă înţelegeţi. Noi suntem de vină că în biserică vine tot mai puţină lume. Vin doar băbuţele care nu au facebook şi nu stau pe internet. Mâine-poimâine o să le înmormântăm pe toate, şi vom deschide capele virtuale, vom citi pomelnice virtuale, vom face slujire virtuală. Însă, nu uitaţi, orice cuvânt deşert pe care îl vom rosti în spaţiul public, virtual sau fizic, ne va fi amintit de conştiinţa trezită în momentul Dreptei Judecăţi.

Al vostru confrate slujitor, Preot Constantin Cojocaru