Soba părintelui Tihon

Nu știu, dar nici într-o iarnă nu mi-a fost atît de frig. Tremur de frig. Toți pereții casei mele s-au făcut ca niște sloiuri de gheață. Iarnă respiră din toate colțurile. Din cărți. Din haine. Pînă și din așternutul meu. Am impresia că o port chiar în mine.

Cine știe poate pentru că am mai îmbătrînit cu un an. Poate pentru că anul acesta iarna a venit pe neașteptate, ca un șoc, cu valuri de migranți înghețați în toată Europa. Poate că s-au închis toate drumurile. Dar înainte de toate cel de la Țigănești. Poate pentru că a venit Ana și a plecat înainte de a fi venit. Oare ce-o fi făcînd în străinătățile ei? Poate pentru că soția strigă repetat, ultimativ: „Dă călldura mai tare, mi-i frig!” Dau, pun cazanul la maxim, dar de la asta mi se face și mai frig. Frig și frică.

Că piere Schinoasa și moare încet printre nămeți, cu scîncet de prunc sinistrat în Siria, civilizația. Stau neputincios, mă uit prin vijelie la vișin și deodată îmi vine un gînd: ce-ar fi să îmbrac pufoaica, să lepăd dracului toate și să pornesc pe jos, pelerin, ca pe vremuri creștinii, spre chilia părintelui Tihon, să ajung ud pînă la piele, să mă îmbrac în hainele lui, să mă usuc la soba de cărămizi și să zic cinic, imitîndu-l pe Dostoievski: ”Piară toate noroadele! și geopolitica! Eu să-mi beau ciaiul!„

După care tac vinovat și mă uit îndelung la vișin. Tace și el, cu ramul albit de ninsoare. Toate se-ntîmplă într-o limbă care nu există, nu se vorbește , nu se scrie și care mă covîrșește de durerile lumii. Pentru ca sunt ale mele. Atunci când greșesc.

Ion Bradu, https://www.facebook.com/ion.bradu.31