Portretul unui vrăjitor. Până unde se întinde Nirvana

Nu-mi plac filmele de copii, in care vrajitoria li se prezinta ca un lucru firesc, de care se poate folosi oricare dintre ei, ca sa se simta grozav.

Vrajitoria are ca pret pieerderea sufletului si ar trebui sa li se spuna.

Mi-a parvenit de curând jurnalul unui bărbat de 45 de ani, care s-a sinucis. Sunt două motive pentru care nimeni nu se poate ruga pentru el, deşi avea soţie şi copil. Le-a făcut, de altfel la amândoi, tot răul din lume. Când femeia cerea rugăciuni în mânăstiri, pentru absolvirea copilului de blestemul de tată, căci bolea inexplicabil, un monah a chemat-o nedumerit, întrebând:

-Cum poate un tată să-şi blesteme propriul copil, atât de mic?

-Oferindu-i simbolic viaţa, ca jertfă curată, într-o orgie de homosexuali.

Femeia a răspuns atunci la întâmplare, după imaginaţia ei (s-a şi căit că îndrăznise să-i vorbească astfel unui sfinţit părinte), dar iată că jurnalul electronic al fostului soţ, ajuns la ea după moarte, îi confirma cum anume atingea el acea nirvană, de care îi vorbise atât, vrăjind-o cândva.

Era foarte inteligent, era cult, păcat de viaţa lui. Putea să-şi împlinească orice dorinţă prin trucuri vrăjitoreşti şi spiritism, putea chiar să iasă din corp, asistat de o pisică neagră. Soţia, când primea pensia alimentară din mâna lui, se simţea rău multă vreme sau era asaltată de ispite nefireşti. Oare ce-i făcea acel bărbat, de care fusese atât de îndrăgostită cândva, dar care îşi împietrise inima brusc, tratând-o ca pe o sclavă nemernică, de cum se căsătorise cu ea?! Jurnalul îi aducea acum răspunsul.

El reuşea să înmagazineze în obiecte-totem energia neagră a partidelor de sex în grup şi le folosea pentru a contamina făpturi caste, cărora le făcea daruri în aparenţă nevinovate, de pildă un porcuşor pentru adunat mărunţiş, construit artizanal din sfoară de iută, impregnată cu spermă.

De la masturbaţia pe reviste porno în internat, a învăţat cum poate fi folosită fotografia unei fete pe care o curta, oferind-o întregului cerc de băieţi, pentru a o înnebuni de dorinţă în miez de noapte şi a o face să cedeze satanei.

O trimitea uneori pe prietena lui (cea care se întâmpla să fie atunci) cu o carte sau un caiet de cursuri, la câte un drăgălaş, ca acesta să şi-o imagineze mai bine, când avea să-şi emită către ea, împreună cu întreg grupul de perverşi, atracţia care s-o transforme în victima uşoară a unei ispite sexuale de neîndurat.

Citind despre cartea lui Joseph Sciambra, „Înghiţit de satana”, înţeleg de ce un gay nu are de fapt o pereche (nu există cuplu gay, cum încearcă unii să ne convingă), ci acesta trebuie să fie împreună cu mai mulţi bărbaţi, pentru a-şi satisface dorinţele sexuale. Pur şi simplu fiindcă aceste dorinţe, avându-l ca bancher energetic pe satana (şi nu armonia echilibrată a organismului uman sănătos, a perechii binecuvântate în căsătorie de Hristos), sunt dorinţe în continuă creştere şi doar un plus de abjecţie le poate rezolva. În plus, satana pretinde mereu jertfirea unei persoane caste, asupra căreia se concentrează toţi participanţii, în orgiile lor mezanoptice.

În rest, la lumina zilei, tatăl fără scrupule poza într-o neînţeleasă căutare nobilă, pentru aflarea dragostei și compasiunii, după ce „târfa” l-a părăsit. Adică mama copilului său, cu viaţa distrusă, de cât şi-o petrecea prin spitale, ca să-l salveze pe cel mic de consecinţele magiilor lui.

Nimic nu trăda, în seriozitatea lui amabilă, partidele de sex anonim, cu fotografiile unor fete ştiute de alţii şi puse la bătaie pentru satanizare, fără consimţământul acelor suflete, doar pentru plăcerea grupului. Cel-viclean închidea însă ochii asupra viciului de consimţământ şi accepta „jertfa”, răsplătindu-i pe băieţi cu plăcerea cerută, doar fiindcă îi dăduseră adresa mândrei, detaliile ei fizionomice, năpustindu-se bestial, asupra visului ei de fată.

Sinucigaşul îi urâse pe toţi cei apropiaţi, mai ales pe tatăl său, a cărui privire nu îl menaja de adevărul despre ceea ce devenise. Îl ura, fiindcă asupra lui „vraja” nu ţinea şi nu putea pretinde nici o compasiune.

Când cedase oare satanei?

Când ar mai fi fost cale de întoarcere?!

Poate, când a făcut căsătoria religioasă. Din păcate, refuzase să se spovedească şi să primească împărtăşania de la preotul care urma să-i unească, pretextând că are alt duhovnic şi se află sub canon.

Îşi invitase la nuntă toţi prietenii de grup. Un blond cu profil roman, vorbind cu mireasa, s-a recomandat drept consilier religios la un spital cu bolnavi de sida. Avea părul oxigenat şi unghiile date cu ojă. Era un bun dansator şi nu-l scăpa din ochi pe mire. Dacă mireasa mai avea îndoieli până atunci, văzând caseta cu filmul nunţii, plină de scene prinse lucid în grupul de băieţi, ea a înţeles cât de inutilă îi fusese jertfa. De fapt, ştiuse dintotdeauna ce este cu el. Sperase prosteşte că-l poate salva ea, prin iubirea ei, prin rugăciune, care se dovediseră însă prea slabe, ca să lupte cu un iad întreg.

Odată, fiind adus copilul la întâlnirea lunară, ca să-şi primească banii, cel mic l-a tras pe tată într-o biserică. Femeia simţise atunci cum, dinspre bărbatul pierdut, năvălea o mare tristeţe, în loc de pacea nirvanei, în care pretindea că ştie oricând să se învăluie. A doua zi, trecând prin curtea bisericii, femeia a fost şocată să simtă concentraţia aceleiaşi tristeţi. Ce uriaşă era energia deznădejdii lui, dacă adierea vântului, balansul copacilor, apusul şi răsăritul soarelui şi, mai ales, apropierea sfintei biserici, nu o spulberase încă! Şi ce dar i se făcuse acelui suflet, de-a fi scăpat de tristeţea lui de moarte, când intrase doar câteva clipe în biserică, de mână cu copilul său, împăcat parcă să nu-i mai facă rău, să nu mai pretindă jertfa vieţii lui, prin vrăjitorie, pentru a scăpa de puţina pensie pe care i-o avea de plătit.

Poate că acela a fost ultimul moment în care bărbatul s-ar mai fi putut întoarce din păcatul în care petrecea, de atâta timp. Dar n-a mai intrat niciodată în vreo biserică.

După un an, scria ultima frază în jurnalul său:

Sunt seropozitiv. 

Elena Frandeș, http://www.lumeacredintei.com/