Poveștile Patericului egiptean

Odată intrat în istorie, creștinismul a impregnat o serie întreagă de genuri literare. Nicăieri însă nu s-a simțit mai acasă decât în spațiul poveștii transmise din generație în generație. Aceasta este sub­stanța tradiției, liantul comun, garanția umanității. Prin felul în care spune povești care încapsulează esențialul experienței, textele Patericului se apropie în mod fundamental de Evanghelii, al căror mesaj îl întrupează în deșert.

Bătrânii asceți erau niște singuratici, singuri cu Singurul Dumnezeu, departe de oameni, dar uniți în rugăciune cu toți. În același timp, poveștile Patericului erau ca o frânghie aruncată peste generații, dar și un vehicul al harului, la fel ca și Evangheliile. Sursă de încurajare, învă­țătură și, foarte adesea, de pace a minții și a inimii, pentru că întâlnirea privilegiată cu părinții deșertului este însoțită de rugăciune.

Patericul nu te invită doar să fii spectator, ci îți oferă luxul intimității cu cei mai discreți dintre oameni. Bătrânii, a căror viață era atât de ascunsă în inima deșertului, se lasă cunoscuți în bucuriile, eforturile, căutările, dar și neliniștile și ispitele lor, atât de profund umane. Nu există viață mai tainică decât cea trăită în brațele lui Dumnezeu și nici bucurie mai mare decât aceasta, iar o astfel de viață o vedem desfășurată înaintea ochilor noștri în Patericul egiptean.

Părinții deșertului în majoritate nu erau oameni educați, ci înțelepți. Poate că tocmai de aceea lipsesc din teoretizări. Viața lor este simplă și istorisirile care ne-au rămas de la ei sunt la fel. Credința în Dumnezeu impregnează fiecare secundă a existenței în deșert, dar asta nu-i împinge spre abstractizare. Iar morala și dragostea lor sunt practice. De aceea, Patericul spune mai puțin decât arată. Și tocmai pentru că arată, ceea ce se vede poate să fie mereu interpretat. Mesajul este viu în fiecare generație. Nimic nu este închis în formule definitive. Preocupările lor fundamentale apar mereu, dar definițiile lipsesc. Părinții vorbesc despre smerenie, dar nu spun ce este. Ne arată doar cum se dobândește, aflăm cum se manifestă și cât de importantă este. La final însă smerenia, la fel ca și dragostea, tot pe cont propriu trebuie căutată.

Poveștile Patericului alcătuiesc un tezaur a cărui explorare nu încetează, pentru că de acolo se aude o voce distinctă, bine conturată, care amintește mereu despre căutările fundamentale ale oamenilor din fiecare generație. Și mai ales ne pun în legătură cu cei care și-au trăit cu atât de mult eroism viața, ascunși în inima pustiei sub ochii Domnului.

Paul Siladi, http://ziarullumina.ro/