Avortul – crimă şi păcat de omucidere

• Cei chemaţi la căsătorie nu au voie să împiedice rodul iubirii lor, prin care se răspândeşte viaţa trupească, după porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1,28)

După 18 zile de la conceperea copilului, încep a fi simţite bătăile inimii embrionului, îşi începe activitatea sistemul sanguin. La şapte săptămâni la făt se fixează impulsurile creierului, se formează organele interne şi cele externe: ochii, nasul, buzele, limba. Deja la 12 săptămâni, când se încearcă a i se curma viaţa, fiinţa îşi exprimă dorinţa de a trăi: întoarce capul, strânge pumnii, mimează, găseşte guriţa şi suge degetul.

În faţa agresivităţii, după Jerome Lejeune, profesor francez de genetică, embrionul reacţionează prin reflexe care măresc ritmul cardiac ceea ce denotă emoţia intensă. „Nu ştiu dacă embrionul îşi dă seama – zice Lejeune – dar este evident, că el suferă.”

            Medicul american Bernard Nathanson a filmat cu ultrasunete avortul unui făt de 12 săptămâni. Acest film, intitulat destul de sugestiv „Strigătul mut” demonstrează că fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş, care se apropie ca să-i zdrobească capul, şi se opune prin mişcări violente şi agitate; bătăile inimii lui cresc de la 140 la 200, el deschide larg gura ca într-un strigăt mut.

            Descoperiri recente ale embrionologiei şi geneticii dovedesc că perioada preembrionară de două săptămâni, care era considerată o fereastră fie pentru întreruperea sarcinii nedorite, fie pentru a experimenta asupra embrionilor, nu există. Deci dacă viaţa începe odată cu zămislirea, înseamnă că distrugerea unui copil aflat în stadiu embrionar echivalează cu uciderea unei fiinţe omeneşti.

Convingerea că avortul este o crimă e argumentată solid în revelaţia biblică

Psalmii spun că viaţa în uter este creată de către Dumnezeu şi este cunoscută personal de către El: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele… Nu sunt ascunse de tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca pe cele mai de jos ale pământului. Cele necurate ale mele Le-au cunoscut ochii Tăi” (Ps. 138, 13, 15-16). La fel în cartea lui Iov, autorul mărturiseşte acest lucru, în cuvintele adresate către Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine, apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă a ţinut vie suflarea mea… M-ai scos din sânul maicii mele” (Iov 10, 8-12, 18). „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am sfinţit…” (Lev 1,5) – a zis Domnul Proorocului Ieremia. O idee similară găsim în Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel: „Dar când a binevoit Dumnezeu, care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său Să-l descopere pe Fiul Său întru mine…” (Gal. 1, 15-16).    

Complicitatea la avort e complicitate la crimă

Dacă în concepţia unora, avortul este considerat ca un act moral permis, aceştia nu-şi dau seama că prin întreruperea sarcinii, care nu este altceva decât omor cu premeditare se încalcă dreptul la viaţă a unei fiinţe şi se comite păcatul greu de ucidere, se lipseşte viitorul născut de Taina Sf. Botez ş nu mai are posibilitatea de a se mântui (Ioan 3, 5).

            Statisticele arată că în patru ani, din circa 4.700.000 de femei, 304 au renunţat la avort în anticamera medicului ginecolog, convinse de grozăvia crimei, de gravitatea păcatului.

            Între cauzele care determină femeile să recurgă la avort sunt lipsurile materiale, neînţelegerile în familie, atitudinea dură a părinţilor. Cei implicaţi – soţul, care este de acord sau îndeamnă soţia, medicul, asistenta, părinţii – duc şi ei răspundere pentru săvârşirea acestei crime. Deci complicitatea la avort este complicitate la omor. Sf. Ioan Gură de Aur consideră vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii: „De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul?” Acolo unde se săvârşeşte  ucidere înainte de naştere? Căci ni ci pe desfrânată nu o laşi să fie desfrânată, ci o faci să fie ucigaşă de om…? Şi darul lui Dumnezeu îl batjocoreşti, şi legilor lui te împotriveşti…? Şi sălaşul naşterii lui îl faci sălaş al uciderii? Şi femeia „ţi-a fost dată spre naşterea de prunci tu o pregăteşti spre ucidere?” Sf. Grigore Teologul arată că „cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere.” „Cei care dau medicamente avortive sunt ucigaşi, la fel ca cea care avortează” (Sf. Vasile cel Mare). Iar medicii de veacuri dau jurământul lui Hipocrate: „nu voi da femeii substanţe avortive…”

Scopul principal al nunţii creştine este naşterea de copii  

Cei chemaţi la căsătorie nu au voie să împiedice rodul iubirii lor prin care se răspândeşte viaţa trupească, după porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1, 28). Potrivit tradiţiei teologice, condamnabil este nu numai avortul, dar se consideră nepermisă „orice acţiune prin care se urmăreşte, ca scop sau ca mijloc împiedicarea procreaţiei” care se opune planului divin. Scopul principal al Nunţii creştine este naşterea de copii. Şi este un păcat grav, când soţii din intenţii egoiste refuză intenţionat de a naşte copii. Cu atât mai mult că o parte din medicamentele contraceptive au efecte avortive. Prin folosirea acestor „medicamente” la femei, se menţine perioada ciclului şi după sarcină şi le permite acestora să „avorteze în intimitatea propriilor dormitoare” – după cum se scrie în revistele apusene.

Sf. Canoane despre uciderea fătului

Prima referire la acest delict o întâlnim în canoanele Sinodului de la Anchira (astăzi oraşul Ancara), convocat în anul 314. Prin canonul 21 al acestui Sinod s-a hotărât următoarele: „Pe femeile care sunt desfrânate şi-şi omoară fătul şi se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort, hotărârea de mai înainte le-a oprit până la ieşirea din viaţă, şi această hotărâre se ţine îndeobşte. Dar găsind ceva de a le trata mai blând, am hotărât ca vreme de 10 ani  să împlinească în penitenţă potrivit faptelor hotărâte.”

            Complicitatea la crimă şi vinovăţia celor implicaţi în astfel de fapte le constată Sf. Vasile cel Mare în condacul 8: „… Prin urmare şi cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele şi cele ce primesc otrăvurile care omoară fătul…”. Iar prin canonul 2, Sf. Vasile cel Mare, reluând prevederile canonului 21 al Sinodului de la Anchira, arată şi alte aspecte ale chestiunii: „Aceea care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei  uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat, căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de 10 ani, dar vindecarea să se facă nu după timp, ci după chipul pocăinţei.”
Părinţii care au copii avortaţi trebuie să se mărturisească la preotul lor, să facă un aspru canon, să facă milostenie, şi mai ales să nască alţi copii în loc

Prot. Ioan Lisnic