Viaţa Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor

Pe vremea împărăţiei păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a ridicat de la dânsul o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtună, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţând ighemoni aspri în toată stăpânirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul, bărbaţi şi femei de toată vârsta, să fie daţi fără de milă la moarte amară prin chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, acel împărat urâtor de Dumnezeu, Iulian, a stricat legile cele drepte şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sângele creştinilor, pe care-l vărsa fără cruţare, întărâtându-se cu mânie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui.

Şi trimiţând ighemoni aspri prin toate cetăţile şi ţările ca să muncească pe creştini, a aşezat în cetatea Durostor, care se află în ţara Misiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli. Acela venind în cetatea zisă mai sus, întâi a intrat în capiştea idolească şi a adus jertfe dracilor, închinându-se idolilor neînsufleţiţi. Apoi, în altă zi, a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte, şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mândrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punând de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Iar cetăţenii îl încredinţau cu jurământ că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.

Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult şi a chemat la prânz la el pe toţi mai marii cetăţii, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osârdie zeilor părinteşti, se cade ca în ziua de astăzi să mâncăm, să bem şi să ne veselim împreună”.

În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat păgân cinstit, mai mare al cetăţii. Acel Emilian, pe când ighemonul cu mai marii cetăţii se ospătau, aflând vreme bună, a intrat singur – neştiind nimeni – în capiştea idolească, având un ciocan de fier. Şi începând a bate pe idoli, i-a sfărâmat pe ei ca praful, apoi a răsturnat altarul, jertfele le-a aruncat şi le-a călcat, făcliile cele mari care erau înaintea lor le-a rupt şi le-a sfărâmat şi surpându-le pe toate ca un ostaş viteaz, s-a dus, bucurându-se şi veselindu-se cu duhul. După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare şi văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Deci alergând, a vestit ighemonului şi tuturor cetăţenilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci îndată toţi s-au tulburat şi ighemonul s-a mâniat foarte tare şi a trimis cu sârguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Şi alergând trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergând pe lângă capişte; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, bătându-l ca pe un tâlhar. Iar după el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor şi mâniindu-se.

Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu-mi voi îngreuna conştiinţa mea, facându-mă pricinuitor de moartea omului celui nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gândind, a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet”. Iar ei lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian şi l-au dus cu bătăi şi cu ocări la ighemon.

Iar ighemonul, şezând înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzând pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele”. Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis mai înainte că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur”.

Aceasta zicând către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?” Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creştin”. Iar ighemonul, mâniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin”. Zis-a ighemonul: „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”

Atunci robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire, căci sunt pietre şi lemne nesimţitoare. Deci să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voştri cei mincinoşi, care n-au făcut nimic, ci au fost făcuţi de voi, i-am ocărât şi i-am surpat, ca să piară în veci”.

Capitolin a întrebat iarăşi: „Tu singur ai sfărâmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?” Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumânările lor le-am călcat cu picioarele şi nici unul n-a putut să se răzbune, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici vreo simţire. Ca aceia, aşa să fiţi şi voi, cei ce-i faceţi pe dânşii şi toţi cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi pe robul lui Hristos. Iar mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?” Răspuns-a sfântul: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decât numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „întindeţi-l şi-l bateţi tare, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va scoate cineva din mâinile mele”. Şi fiind bătut cumplit mucenicul şi pământul roşindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar mucenicul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletul meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am proslăvit pe Dumnezeul meu!”

Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întoarceţi-l şi-l bateţi pe pântece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti”. Şi a fost bătut mucenicul multă vreme fără de cruţare, apoi ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfânt: „Rob eşti, sau liber?” Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al unui mai mare din cetate”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte pe acela mai mare din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ţine la dânsul pe un rob ca acela potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului. Deci a pus asupra lui sarcină ca să dea la visteria împărătească o litră de argint, iar pe mucenic l-a osândit la ardere.

Şi îndată slujitorii şi poporul luând pe sfânt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzând un foc mare aproape de malul Dunării, au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian. Iar văpaia focului, înconju­rând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci s-a vărsat împrejur până departe, arzându-i pe toţi necredincioşii, pe câfi i-a ajuns. Şi pe unii i-a ars foarte, iar ceilalţi abia au scăpat. Iar câţi din norod erau cre­dincioşi tăinuiţi, aceia n-au fost vătămaţi de foc, deşi văpaia i-a ajuns.

Iar sfântul stând în foc, s-a întors cu faţa spre răsărit şi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi rugându-se pe cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!” Aceasta zicând-o, s-a culcat şi a adormit întru Domnul, focul fiind acum stins. Şi a rămas trupul său nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. Iar câţi din cetăţeni erau în taină creştini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea avea în taină credinţa creştină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare, nevătămat fiind de foc prin minune. Deci femeia rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Iar credincioşii, luând trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste, cu psalmi şi cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.

Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpânind în Roma peste păgâni Iulian Paravatul, iar întru noi împărăţind Stăpânul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.