Dragostea neîmpărtășită – are vreun sens să iubești fără să fii iubit?

Dragostea este minunată și prețioasă în orice caz, chiar dacă este neîmpărtășită. Pe de o parte, dragostea neîmpărtășită îl face nefericit pe om, iar pe de alta, la un anumit nivel de profunzime, îl face mai fericit și mai puternic.

Îmi amintesc de dragostea dintre Pierre Bezuhov și Natașa Rostova din romanul Război și pace al lui Tolstoi. Mai târziu s-au căsătorit, dar în momentul când Pierre s-a îndrăgostit de Natașa, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Iubirea lui era fără speranță. Am citit acest roman când eram și eu tânăr, și mi-au rămas în suflet cugetări de genul acesta: „O iubesc. Mă iubește la rândul ei sau nu mă iubește ‒ în ultimă instanță, asta nu schimbă nimic. Dragostea mea față de ea este minunată și mă va bucura chiar dacă ea nu mă va îndrăgi”. Tocmai aceasta este dragoste ‒ elevată și nobilă.

Ca preot, țin să amintesc că cel mai grăitor exemplu de dragoste neîmpărtășită e dragostea lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu îl iubește pe fiecare, și cu o dragoste neasemănat de puternică ‒ dar câți sunt pe pământ oamenii care Îi răspund cu o dragoste pe măsură? Până și oamenii care-I răspund lui Dumnezeu cu dragoste, dragostea lor nu se poate compara cu dragostea Lui față de noi. De altfel, aceștia sunt puțini, cei mai mulți dintre noi nici nu vor să știe de această dragoste. Reiese că cea mai înaltă dragoste care există în univers este tocmai o dragoste neîmpărtășită. (…)

La ce servește dragostea neîmpărtășită?, veți întreba. Păi, trebuie să fim desăvârșiți. În măsura în care omul atinge desăvârșirea, el atinge fericirea, deplinătatea existenței. Or, tocmai în dragoste se descoperă în om tot ce-i mai minunat în el. Fiecare din noi e ca un mugurel care poate deveni o floare superbă, dar se poate și ofili fără a fi apucat să înflorească. În noi este acest mugurel al binelui, dar este și sămânța răului. Ce va precumpăni? Dacă sarcina mea este cea de a atinge maxima dezvoltare a binelui care este în mine și a mă curăți de ceea ce este rău, aceasta are loc, cred eu, doar în dragoste. Și în această privință, dragostea neîmpărtășită nu este cu nimic mai prejos decât dragostea reciprocă.

Da, dragostea neîmpărtășită nu e ceva chiar atât de… vesel. Bineînțeles, dacă dragostea este reciprocă, ea aduce o desfătare de negrăit, pe când dragostea neîmpărtășită este însoțită de suferință, de durere, însă această suferință nu schimbă faptul că în această dragoste creștem, se dezvoltă în noi tot ce este mai bun. Tocmai în asta constă valoarea dragostei.

Dmitry Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, București, Editura Sophia, 2012, pp. 62-64