De ce nu zâmbesc sfinții în icoane?

Întrebare: Nu am văzut nicioadată un sfânt într-o icoană ortodoxă reprezentat zâmbind. Nu au zâmbit niciodată? Este zâmbetul un păcat? – Iulia

Răspuns oferit de Irina Yazykova, istoric de artă, în cadrul Catedrei de Cultură Creștină la Institutul Teologic Biblic Sfântul Andrei și profesor în cadrul Seminarului Teologic Kolomna, Rusia.

Dragă Iulia, este de la sine înțeles că a zâmbi nu este un păcat. Dar zâmbetul este o emoție naturală – pâmântească am putea spune. Poate fi cel mai drăguț lucru de pe pământ, în special dacă este zâmbetul curat al unui copil, zâmbetul duios al unei mame, sau zâmbetul sincer al unui prieten. Însă icoana ne vorbește despre ceva de dincolo de natură; este imaginea unei alte realități, transfigurate; este o imagine a Împarăției Cerești.

Icoana nu este un portret; este imaginea transfigurată și ideală a omului. Dealtfel, nu este loc aici pentru psihologism, pentru o expresie facială plină de viață, sau pentru reprezentarea oricăror afecte. În limbajul iconografic, fața este numit chip  (mască – rusă „lik”, greacă „prosopon”), cu atât mai mult cu cât nu arată condiția naturală a omului, ci mai degrabă natura sa transfigurată.

Dealtfel, chipul în icoană trebuie să fie ca suprafața apei limpezi, în care să se reflecte chipul lui Hristos.

Oarecum mai multe imagini cu conținut emoțional sunt îngăduite în scenele unei icoane ce înfățișează viața pământească a sfântului, însă doar într-o manieră restrânsă.

Ochii au o importanță fundamentală în icoană. În vechile icoane aceștia sunt pictați mari, ca și cum ar fi larg deschiși. Binecunoscuta expresie potrivit căreia “ochii reprezintă ferestrele sufletului” nu se aplică nicăieri mai bine decât în cazul icoanei. Ochii de asemenea conțin cheia emoționala a imaginii. Compară câteva icoane diferite ale Mântuitorului, și vei descoperi că într-una este milostiv, în alta sever, în a treia concentrat, în a patra detașat, și așa mai departe. Accentul pus pe ochi creează impresia că nu tu ești cel care privește icoana, ci icoana este cea care te privete.

Însă aceasta nu ține de emoție, ci mai degrabă de expresie. Nu este întâmplător că Arhimandritul Zinon, cunoscutul iconar contemporan, spune că în icoane pictorul trebuie să înfățișeze nu ochii, ci mai degrabă expresia.

Într-un final, lumina oferă intensitate emoțională în iconografie. De altfel, frescele și icoanele lui Teofan Grecul sunt descrise ca dramatice și pline de energie, deoarece au o lumină foarte intensă, ca și cum ar irumpe din interior. În contrast, icoanele lui Andrei Rubliov sunt caracterizate ca tăcute, liniștite și contemplative, deoarece nu au efecte de lumina, flash-uri luminoase; În schimb, lumina se răspandește în mod egal peste suprafața icoanelor, căzând duios peste dealuri și hainele țesute, cu chipurile luminate de o lumină interioară. În același timp, trebuie remarcat că amândoi pictorii înfățișează expresia chipurilor fără nicio emoție exterioară.

Nu veți întâlni chipuri zâmbitoare în iconografia clasică nici în Bizanț, nici în Rusia, deoarece acestea sunt chipurile acelora către care ne rugăm. Chiar și personajele secundare sunt pictate aproape fără emoții active, deși există mai puține constrângeri în această privință cu referitor la ele.

Pentru a rezuma: nimeni nu zâmbeste în icoană nu deoarece a zâmbi reprezintă un păcat sau deoarece Împărăția Cerurilor este un loc al tristeții, ci mai degrabă pentru că icoana este o descoperire nu doar despre Dumnezeu, ci și despre om; natura umană a sfinților descoperă o mai mare profunzime decât suntem obișnuiți să observăm în  viața noastră de zi cu zi.

www.crestinortodox.ro