Viaţa Sfintei Cuvioase Olimpiada

Sfânta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai cinstiţi senatori, pe nume Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomeneşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae, căci era întâiul după împărat în zilele Marelui Constantin.

Această Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întâi logodită cu Consta, fiul cel mai tânăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar acela fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, şi, vieţuind cu acela nu multă vreme, a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfânta Olimpiada, care neavând încă vârsta desăvârşită, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Dar nunta lor fiind amânată şi trecând doisprezece luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară şi văduvă. Deci n-a voit să se mai logodească cu alt mire, chiar dacă cu anii era desăvârşită, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Apoi, murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi iară de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mână darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bisericilor, mănăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, orfanilor şi văduvelor şi celor ce se primejduiau în sărăcie mare, şi la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, şi la cei ce erau în surghiun departe, într-un cuvânt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încât se umpleau de îndurările ei multe ţări. Iar ea petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorându-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărăţea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi a lui Onorie. Acela având o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dânsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tânără şi foarte frumoasă, dar ea nu voia. Şi a trimis împăratul la dânsa de multe ori, rugând-o şi sfătuind-o să se însoţească cu Elpidie, rudenia lui, dar ea nu voia nicidecum, deşi auzea oarecare îngroziri şi ştia că împăratul se porneşte spre mânie. Deci a trimis răspuns la el, zicându-i astfel: „Domnul meu, împărate, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoţire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintâi. Dar de vreme ce ştia că nu-mi este de folos în viaţa aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viaţa cea împreună cu mine şi pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoţirii, punând în mintea mea jugul Său cel bun”.

Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit eparhului cetăţii să ia toată averea ei în stăpânirea sa şi s-o păzească până ce Olimpiada va împlini 30 de ani. Iar eparhul, nu atât din porunca împăratului, cât din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atâta necaz şi strâmtorare, încât nu numai asupra vreuneia din averile sale, dar nici asupra sa însăşi ea nu avea stăpânire. Pentru că n-o lăsa nici să vorbească cu arhiereii cei plăcuţi lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică, pentru ca ea supărându-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurându-se mai mult, mulţumea lui Dumnezeu.

Iar după câtăva vreme, Sfânta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Milă împărătească şi slujbă care se cuvenea episcopului mi-ai făcut mie, stăpâne al meu, poruncind altuia să rânduiască şi să păzească sarcina mea cea grea, de care eu mă îngrijeam. Dar îmi vei face mie o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor şi celor neputincioşi, ca să pot scăpa de slava deşartă, nedând singură, şi ca să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăţie, tulburându-mă pentru averile pământeşti care pier degrab”.

Acea scrisoare a ei citind-o împăratul şi socotind în sine, a poruncit ca iarăşi să-şi stăpânească ea singură averile, pentru că auzise de viaţa ei îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, şi că petrece în mare înfrânare şi în aspră omorâre de sine; căci ea nu mânca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar când avea trebuinţă să se spele pentru neputinţă, atunci intra cu o cămaşă într-un vas plin cu apă caldă şi astfel se spăla, pentru că nu numai de slujnicele care îi slujeau se ruşina, dar şi de sine însăşi, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o întreagă înţelepciune ca acesta şi cinstită viaţă a sa, Sfânta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau şi arhiereii, a fost înălţată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfinţitul Patriarh Nectarie, fiind pusă diaconiţă. Şi slujea Domnului cu celelalte sfinţite diaconiţe în cuvioşie şi dreptate, întocmai ca Sfânta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieşea din biserică, slujind ziua şi noaptea cu post şi rugăciuni.

Viaţa fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmaşii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmaşii care îl duşmăneau pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost Patriarhul Constantinopolului după Nectarie, aceia erau vrăjmaşi şi acestei nevinovate roabe a lui Hristos. Iar cel mai mult s-a mâniat asupra ei Teofil, Patriarhul Alexandriei, căci pe cinstiţii monahi pe care el îi alungase din pustia Egiptului – despre care se scrie pe larg în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur – pe aceia ea i-a primit în Constantinopol şi îi hrănea pe ei pentru Dumnezeu. Pentru că aceasta şi pe toţi monahii cei străini care veneau în Constantinopol, şi pe episcopi, cu mare cinste îi primea şi îi odihnea, slujindu-le lor din averile sale. Şi însăşi pe Teofil, ea l-a odihnit de multe ori şi l-a cinstit cu daruri.

Iar el, mâniindu-se împotriva ei după aceea, pe de o parte pentru monahii cei zişi mai înainte, iar pe de alta pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, încerca s-o necinstească cu cuvinte hulitoare şi cu pricini nedrepte. Însă nimeni nu credea minciunile lui învrăjbitoare şi clevetirile, de vreme ce toţi o ştiau pe dânsa că este cu viaţă curată şi sfântă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătea slava prin toate bisericile, făcea cele asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tâlhari şi nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său şi l-a dus în casa de oaspeţi, având purtare de grijă pentru dânsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele; purtătoare de grijă osârduitoare pentru cei săraci şi bolnavi, vătămaţi de răni, aruncaţi pe uliţe şi părăsiţi de toţi. Într-adevăr, ea a fost o adevărată lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire şi nu este cu putinţă a spune câtă avere cheltuia ea cu facerile de bine, dând la săraci în toate zilele, aur şi argint, haine şi hrană, şi la cei scăpătaţi toate cele de trebuinţă.

Sfânta Olimpiada făcea mult bine şi arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuinţele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa şi Sfântului Amfîlohie, Episcopul Iconiei, şi lui Optim al Pontului; iar mai înainte a slujit şi Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevas- tiei, fratele Marelui Vasile; şi lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint şi podoabe bisericeşti. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mâinile sale.

Dar nu numai sfinţilor şi bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, ci şi clevetitorilor şi învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al Gavalilor şi celor asemenea, pentru că ea era fără de răutate, dându-se lui Dumnezeu cu totul, şi de aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu şi o iubea cu dragoste duhovnicească, precum oarecând Sfântul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria:Sărutaţi pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul, căci şi Sfânta Olimpiada nu a făcut mai puţin decât Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul şi slujind sfinţilor cu mare credinţă şi dragoste fierbinte.

Iar când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit fără de vină şi cu judecată nedreaptă din scaunul său, atunci fericita Olimpiada cu celelalte diaconiţe au plâns mult pentru aceea. Iar Sfântul Ioan, la cea din urmă ieşire a sa din biserică, a intrat la locul de botez şi a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla şi Salvina diaconiţele, care şi-au împodobit fecioria lor cu bunătăţi alese, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă aici, fiicelor, şi ascultaţi-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate împotriva mea au ieşit la sfârşit. Insă acum şi eu am săvârşit alergarea mea şi nu cred că de acum o să-mi mai vedeţi faţa mea. Dar vă rog să nu vă despărţiţi de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obşte; ci să vă supuneţi lui ca şi lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, şi astfel veţi primi milă de la Dumnezeu. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!”

Iar ele, plângând, au căzut înaintea lui cu feţele la pământ. Apoi sfântul a plecat în calea rânduită lui, în surghiun. Iar după izgonirea lui, aprinzându-se biserica sobornicească cea de scaun şi arzând o mare parte a cetăţii, atunci cei ce erau prietenii Sfântului Ioan au fost cercetaţi de eparhul cetăţii dacă sunt vinovaţi pentru focul acela, ca şi cum dânşii ar fi pus foc bisericii. Atunci şi Sfânta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca şi cum şi ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci au adus-o la judecată şi au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit şi fără de omenie. Şi deşi nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea mult aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfânta a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Cizic. Insă vrăjmaşii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osândind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înştiinţându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunul lui, mângâind-o în necazurile ei. Şi petrecând fericita în surghiun multă vreme şi răbdând multe chinuri, s-a mutat către Domnul. Iar după ce s-a sfârşit şi încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfânta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicându-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn şi să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la mal unde va fi dus de valuri”. Iar episcopul a făcut aşa. De aceea, fiind dusă racla de valuri, a ieşit la mal la un loc care se cheamă Vrohti, unde era biserica Sfântului Apostol Toma. Şi s-a făcut înştiinţare de la Dumnezeu locuitorilor de acolo, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieşind la mal şi găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma şi se dădeau tămăduiri de toate neputinţele.

Şi după mulţi ani, năvălind barbarii, au ars biserica. Iar moaş­tele sfintei rămânând întregi şi nearse, deşi racla a ars, ei le-au aruncat în mare. Şi acolo unde s-au aruncat moaştele, apele erau însângerate, Dumnezeu înştiinţând despre pătimirea roabei Sale. Deci cei credincioşi au scos iarăşi din mare moaştele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflând Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan şi i-a poruncit să aducă acele moaşte cu cinste la Constantinopol. Dar când preotul a ajuns la locul acela şi a ridicat sfintele moaşte, a curs dintr-însele mult sânge. Şi a fost aceasta la toţi de mare mirare, că după două sute de ani curgea sânge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Deci acele moaşte sfinte şi făcătoare de minuni au fost duse în mănăstirea de fecioare pe care a zidit-o Sfânta Olimpiada şi au fost puse acolo. Şi multe minuni se făceau la acele sfinte moaşte, pentru că toate bolile se tămăduiau şi diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin