Ne pasă de viitorul neamului acestuia și conştientizăm rolul imens pe care îl joacă educaţia creştină pentru un copil

Sunt oameni care încă-şi pun întrebări cu privire la necesitatea educaţiei religioase pentru copii. Pornind de la unele convingeri filosofice agnostice, aceştia dintîi încearcă să ne convingă că copiilor nu trebuie să li se impună vreo religie, că copiii singuri trebuie să-şi aleagă credinţa pe care o vor urma.

Aceste idei sunt valabile pentru comunităţile, popoarele sinucigaşe. Noi însă, ca parte a unui popor născut creştin, avem dreptul şi datoria să nu fim de acord cu agnosticii. Noi, ca români cărora ne pasă de viitorul neamului acestuia trebuie să conştientizăm rolul imens pe care îl joacă educaţia creştină pentru un copil.

Copiii de azi sunt ostaşii, preoţii sau muncitorii de mîine. În dependenţă de educaţia pe care o vor primi, ei fie vor fi români demni, fie vor fi trădători. Educînd copiii în spiritul creştin, peste o generaţie vom avea conducători iubitori de ţară, muncitori cinstiţi, preoţi vrednici şi cu frică de Dumnezeu şi ostaşi mereu gata de luptă pentru apărarea neamului.

În schimb, educarea generaţiei de azi în spiritul libertinajului de sorginte postmodenistă, ne va aduce un viitor sumbru. Conducătorii de mîine vor fi laşi, trădători de ţară, corupţi. Preoţii de mîine vor conduce cu indiferenţă turma lui Hristos, iar ţara na va mai fi apărată de nimeni.

Să lăsăm însă faptele să vorbească. Mai jos este prefaţa lui Ioan Ianolide din cartea sa “Întoarcerea la Hristos”. Autorul descrie mediul spiritual în care şi-a petrecut copilăria şi felul în care a fost influenţat de religiozitatea poporului român. Această mărturie simplă şi dezinteresată este un argument în plus pentru necesitatea unei educaţii creştine în rîndurile copiilor de azi.

“M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Hristos este prezent pretutindeni, că atît în Altar cît şi în suflete oamenii se întîlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi îngerii Lui, ajutîndu-ne să ne sfinţim şi să ne mîntuim. 

Legătura mea cu Hristos era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind de neimaginat fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, de desăvîrşire şi de ideal în mine. 

Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atît mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un credincios convins. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vîrtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tînăr. Atmosfera religioasă în care am trăit pruncia a fost roditoare în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună. 

Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Hristos era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele. 

Deci pînă la majorat am fost un creştin tradiţionalist, dar viu, Hristos fiind taina şi izvorul vieţii mele. 

Cu primii ani de temniţă L-am descoperit pe Iisus duhovniceşte. “

Datorită educaţiei creştine primite în copilărie, Ioan Ianolide s-a înscris în rîndurile strălucitei generaţii interbelice. A suportat cu demnitate 23 de ani de închisoare politică, în care a fost cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu. A fost un model de rezistenţă în temniţă, acolo unde L-a descoperit pe Hristos, îndemnîndu-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru. După eliberare, a reuşit să scrie mai multe cărţi (“Întoarcerea la Hristos”, “Deţinutul profet”), care sunt  o descriere a muceniciei generaţiei interbelice din temniţele comuniste, dar şi o expunere hristocentrică asupra situaţiei poporului român.