Scriitorul Savatie Baştovoi: „Atât nebunia, cât şi demonizarea pot fi tămăduite prin iubire“

Savatie Baştovoi (41 de ani), scriitorul care a devenit monah în 2002, a fost invitat la Livre Paris (16-19 martie),  în calitate de autor al unor volume apărute în traducere la edituri din Franţa şi lansate în cadrul Salonului Cărţii de la Paris.  Prezenţa sa la Paris  pentru a lansa traducerea în limba franceză a romanului „Invăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat“ a fost ulterior contestată, pentru că scriitorul  şi-ar fi exprimat, anterior, în diverse ocazii, dezacordul faţă de aderarea la Uniunea Europeană. „Nu sufăr de obsesii politice, sunt apolitic prin structura mea. Mesajele politice suferă de extreme şi simplificări, pe când eu mă adresez oamenilor echilibraţi şi sensibili la nuanţe“, spune Savatie Baştovoi, în interviul pentru „Weekend Adevărul“. În romanul „Invăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat“, lansat la Paris, e vorba „despre lumea copiilor dintr-un orfelinat din Republica Moldova. Este un roman cu miză universală şi care are o receptare pe măsură în Franţa. Din păcate, traficanţii de zvonuri nu citesc cărţi“, afirmă tranşant autorul. Înainte de evenimentul de la standul României, Savatie Baştovoi a fost prezent la Livre Paris alături de alţi importanţi autori francezi, la standul Editurii Actes Sud, unde a participat la o sesiune de autografe. Volumul  „Invăţăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat“, a doua carte a autorului publicată de prestigioasa editură Actes Sud, după „Iepurii nu mor“ / „Les lapins ne meurent pas“ (2013), a fost apreciat de numeroşi critici literari. „Savatie Baştovoi are toate şansele să intre treptat în circuitul autorilor «gustaţi» de marele public francez. Îl consider, de altfel, pe Savatie Baştovoi ca fiind la fel de puternic şi interesant precum Andrei Kurkov, scriitor ucrainean de limbă rusă, care a avut un mare succes în Occident cu romanele sale“,  spune Matei Vişniec în postfaţa cărţii.

„Weekend Adevărul“: Prezenţa ta la Salonul Cărţii de la Paris a fost contestată. Cum comentezi reacţiile care au apărut şi care au incriminat prezenţa ta acolo?

Prezenţa mea la Paris a fost contestată de oameni pe care nu-i cunosc şi care nu mă cunosc. Motivele lor se întindeau pe o scară foarte lungă, de la vina de a mă fi născut în Chişinău şi nu în Bacău sau Teleorman, pînă la scenarii geostrategice abracadabrante în stilul rapoartelor securiste. Putin i-ar fi venit de hac lui Macron prin mine, iar faptul că standul României era lîngă standul Rusiei a zădărnicit boicotarea Rusiei de către ambasadele europene după moartea la Londra a unui agent dublu. Dar răul cel mai mare sînt eu. Un scriitor mai talentat ar putea face un roman bun de tradus la Paris numai din comentariile aduse persoanai mele. În cele cîteva zile, comentatorii au aflat cine e tatăl meu, cît costă genţile pe care le fac, ce au făcut rudele mele în Cazahstan. N-au aflat doar condiţiile prezenţei la Salonul de Carte de la Paris. Condiţia era una foarte simplă: să ai o carte tradusă şi publicată în Franţa apărută în acest an sau la sfîrşitul anului trecut. Eu am două romane apărute la una din cele mai mari şi importante edituri franceze, Actes Sud. Am avut program şi la standul editurii, separat de programul ICR. Partea franceză este interesată să vin în Franţa pentru promovarea cărţii.

• Atunci când vreo editură franceză se va interesa de operele detractorilor mei, îi asigur că vor ajunge şi ei la Paris. Nu este nici o vrajă aici şi nici o conspiraţie pusă la cale de Putin. E doar un mediu pe care ei nu-l pot influenţa prin bîrfele şi relaţiile lor securiste. Şi asta e un lucru bun.

Opiniile tale anti-unioniste pot afecta prezenţa la un salon de carte european? Cum ai ajuns să ai aceste opinii anti UE?

• Acest carnaval cu antieuropenismul meu a atins cote jenante. Eu sunt anti de felul meu şi asta nu e nic un secret. Antiparenting este o carte care s-a vândut în 20.000 într-un an. Am destul umor să fac din orice subiecte de roman. Nu sufăr de obsesii politice, sînt apolitic prin structura mea fiinţială.

De aceea sunt greu de digerat pentru toţi angajaţii în procese de tranziţie, în lingăii oricărui sistem. Mesajele politice suferă de extreme şi simplificări, pe cînd eu eu mă adresez oamenilor echilibraţi şi sensibili la nuanţe. Sînt un om al nuanţelor şi scriu din această poziţie sufletească. Întîmplarea face că tocmai acest public echilibrat şi nespălat pe creier e cel mai numeros. Am avut eu norocul ăsta să mă nasc întreg la mine şi liber, ca să pot scrie despre orice, chiar şi anti. Iar asta deranjează.,

În volumul „Invăţăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat” nu ai exprimat niciun gand antieuropean sau fundamentalist. De ce crezi ca ai fost catalogat asa?

• Cei care mă critică pentru opinie nu citesc cărţi, ei discută bîrfe. Sînt asemeni babelor comuniste care “ştiu pentru că au auzit”.

O astfel de babă comunist de sex masculin, deşi s-ar putea să-l jignesc dacă fac această precizare de gen, a făcut dintr-o glumă de a mea spusă în sala Teatrului Naţional din Iaşi un adevărat cataclism anti-european.

Întâmplarea a căpătat cote jenante de aceea e bine să o povestesc. Era seara mea şi a lui Andrei Kurkov din cadrul FILIT, iar tema era literatura din spaţiul est-european. Eu am fost invitat să vorbesc pentru că am un roman devenit de referinţă pentru înţelegerea fenomenului URSS, “Iepurii nu mor”. Romanul meu abundă în slogane şi ritualuri sovietice, este o carte de mare exactitate sociologică, cu amănunte delirante pe care doar un copil este capabil să le reţină şi transmite. În contextul unei discuţii despre literatură şi limba de lemn a sistemului, moderatorul serii, Luca Niculescu, ambasadorul de azi al României în Franţa, mi-a adresat o întrebare provocatoare: “Cum credeţi, cînd va intra Moldova în UE?” Eu i-am făcut jocul şi am răspuns: “Sper că, pînă cînd va ajunge Moldova să intre în UE, UE să nu mai existe”. Sala plină a Teatrului Naţional din Iaşi, la care participau şi mulţime de traducători din literatura română, au izbucnit în rîs. Am făcut această afirmaţiei în stilul meu, aflîndu-mă în faţa unui public cult, în oraşul în care am învăţat, teatrul aflîndu-se chiar peste drum de liceul de Artă pe care l-am absolvit, adică eram la mine acasă şi nu am simţit nevoia să mă cenzurez în răspunsul meu la o întrebare pe care am resimţit-o ca fiind o provocare înafara scopului declarat al acelei seri, fiind o seară literară. De asemenea, am afirmat atunci că limba de lemn nu a apus odată cu căderea URSS, ci se dezvoltă foarte bine în condiţiile politicii corecte de azi.

• Însă ultimul meu roman nu e despre asta, e despre lumea copiilor dintr-un orfelinat din Republica Moldova. Este un roman cu miză universală şi care are o receptare pe măsură în Franţa. Din păcate, traficanţii de zvonuri nu citesc cărţi. Deşi, ca să o spun şi pe asta, nici nu-mi doresc astfel de cititori. Îmi plac cititorii pe care îi am şi pe care îi voi avea, atraşi de cărţile mele.

Ai mai fost prezent in 2013 la acest salon. Ce inseamna sa fii tradus in limba franceza? Cum a fost experienta traducerii volumului „Iepurii nu mor”?

Am scris “Iepurii nu mor” în 1996, pe cînd aveam 20 de ani, în anii studenţiei mele la Timişoara. Este un roman scris în România. Este un roman românesc. Deşi am avut şi atunci parte de un atac prostesc prin care ICR era acuzat că promovează un popă incorect politic. Chiar de pe cînd îl scriam, eu ştiam că romanul va fi tradus în Franţa. Acest lucru îl ştiu toţi prietenii mei, printre care cel mai cunoscut este astăzi Mihail Vakulovski. Atunci cînd scriitorii preocupaţi de reforme literare îmi spuneau că abordez o temă moartă şi că ar trebui să scriu pe teme europene, eu le-am răspuns: veţi înţelege ce roman scriu eu atunci cînd o să apară la Paris. Acest lucru s-a întîmplat peste 15 ani. Iniţial romanul chiar a avut alt nume, franţuzesc – “Sophie”. Este numele franţuzit al Soniei, fata din clasa a 6-a de care era îndrăgostit Saşa, personajul central al romanului. Saşa, un pionier ruşinos de care toţi îşi băteau joc, vorbeşte o singură dată în roman şi aceea este o întrebare pe care o pune tatălui său: “Ce fel de nume este Sonia?” Tatăl îi răspunde: “Sonia înseamnă Sofia, sau, în franţuzeşte, Sophie”. Acest schimb de replici era nucleul romanului din punctul de vedere al scriitorului la 20 de ani. Totuşi, atunci cînd Alexandru Muşina a insistat să-mi publice manuscrisul, în 2002, mi-am dat seama că titlul “Sophie” nu spune nimic şi că risc să fiu plasat în zona romanelor de bulevard. Am inventat pe loc titlul “Iepurii nu mor”, deoarece romanul e plin de iepuri pe care îi creşte un sătean şi care ajung să fie găsiţi morţi prin pădure. Însă spiritul franţuzesc al romanului a rămas nealterat, un roman proaspăt şi tineresc, scris în perioada cînd citeam multă teorie literară şi experimentam.

Nu în zadar romanul a fost înţeles cu adevărat abia în Franţa, iar reacţia francezilor i-a dat o altă greutate acasă, în România. Mă simt bine în vizitele mele în Franţa pentru că acolo am găsit un mediu lipsit de invidii şi bîrfe, valoarea literară şi decenţa umană fiind singurele criterii care contează la un scriitor. Şi umorul. 

,

Cum colaborezi cu traducătorii fracezi? În ce alte limbi ai mai fost tradus?

Eu colaborez cu editorul francez şi cu toţi cei care mă invită la diverse festivaluri literare, pentru am fost şi sînt invitat chiar în acest an la două evinemente literare franceze, prin traducătoarea Laure Hinckel. Laure a tradus ambele mele romane, ceea ce e o binecuvîntare pentru mine să am parte de un traducător atît de bun. De asemenea am stabilit relaţii cu scriitori francezi şi în calitatea mea de editor român, în vederea traducerii şi publicării lor în România. În toate aceste relaţii mă ajută Laure. Eu sînt un om prietenos şi direct, iar asta mi-a prins bine în Franţa, unde am avut parte pînă acum de oameni la fel de prietenoşi şi direcţi ca mine. Am fost tradus şi în italiană, dar nu pot spune că am găsit acelaşi climat. Nu am reuşit să leg prietenii în Italia din cauză că nu am gustat cultura lor şi felul de a se purta. Nu sînt un om preocupat de stabilirea relaţiilor, nu întreţin prietenii artificiale şi de complezenţă. Am mai fost tradus în macedoniană, prin finanţarea Ministerului Culturii de acolo şi medierea unei mănăstiri istorice. Nu am vizitat Macedonia, dar am avut un schimb de scrisori frăţeşti. Am două cărţi traduse în rusă, dar care au circulat în cercuri restrînsă, fără să aibă parte de un ISBN.

Cum ţi s-a părut acestă ediţie a Livre Paris 2018?

Mi s-a părut mai mic decât cel din 2013. Dar asta poate şi din cauza atenţiei mari pe care organizatorii francezi l-au arătat atunci românilor, România fiind ţara invitată de onoare. Poate că m-am obişnuit cu Parisul şi totul mi-a părut familiar. Întotdeauna lucrurile necunoscute par mai mari.

„SCRIU RESPONSABIL“

De ce opiniile exprimate pe Facebook pot contamina lansarea unei cărţi? În ce mod te regăseşti pe Facebook în calitate de scriitor?

Eu sunt eu în orice ipostază. Pe Facebook scriu, iar asta mă reprezintă. Sînt responsabil pentru tot ce scriu, chiar şi cînd scriu o listă de cumpărături pentru un magazin de construcţii rămîn un scriitor. Eu niciodată nu cenzurez ceea ce scriu pe Facebook, nu şterg nici comentariile. De aceea, atunci cînd detractorii mei umblă cu print screen-uri ca şi cum ar deconspira cine ştie ce latură ascunsă a mea, sînt penibili. Nu, nu trebuie să se chinuie să-mi fotografieze postările pe Facebook şi nici comentariil, pentru că eu nu le şterg.

•  Eu gândesc înainte de a scrie ceva, nu după. Chiar şi atunci cînd scriu pe Facebook. Scandalurile provocate împotriva mea încă nu mi-au contaminat succesul unei cărţi, dimpotrivă, cărţile mele cele mai atacate au ajuns să fie cele mai vândute.

Ai devenit fundamentalist prin prisma ortodoxiei pe care ai îmbrătişat-o în călugărie? Ce înseamnă curaj şi libertate in ortodoxie, parafrazând titlul unei cărţi de-ale tale?

Eu nu sunt fundamentalist, sunt doar fundamental. Credinţa mea este cea care mă defineşte şi toate atacurile şi speculaţiile pe tema alegerii mele fac parte din viaţa mea în mod asumat. În viaţă fiecare face alegeri. Dacă cineva alege să facă din alegerea mea o temă de scandal, e liber să o facă. Uneori mă întristez, alte ori mă supăr, dar îmi trece. E alegerea. Poate că odată o să scriu un roman despre asta.

De ce numele Baştovoi, nume de martir, nu ti-a plăcut?

Numele nu se aleg. Am trei nume şi toate tari. Baştovoi este numele de familie moştenit de la străbunicul Kiril, un cazac din Zaporojie care ar fi trecut Nistrul la Soroca cu o echipă de zidari venită să zidească o mănăstire. În timpul primului răsboi mondial el a dispărut şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Din Kiril s-a născut Ştefan Baştovoi, tatăl tatălui meu. În cinstea lui eu am fost numit Ştefan. Aşa s-a întîmplat să am un nume de ataman căzăcesc, Baştovoi (care înseamnă căpetenie, conducător) şi un numele Ştefan, care era perceput ca o provocare naţionalistă. La călugărie am primit numele Savatie, care înseamnă omul Sabatului, cel ce se odihneşte. În interpretarea patristică starea de sabat este starea de contemplaţie. Este ceea la ce trebuie să ajung. Nu mi-am ales eu numele, ci mi-a fost dat de Maica Domnului. Spun asta fără să fiu patetic, deoarece numele de Savatie şi Zosima erau pregătite pentru alţi doi fraţi care urmau să fie călugăriţi în aceeaşi seara şi care au fugit din faţa altarului, nesuportînd tensiunea psihologică. Atunci cînd episcopul a apucat părul meu să-l taie, a zis: “Fratele nostru….” şi s-a uitat la stareţ aşteptînd să-I spună numele ales. Stareţul a ridicat din umeri că nu ştie ce nume să-mi dea. Atunci episcopul a continuat “… Savatie îşi tunde părul capului său”. Atunci am auzit pentru prima dată numele Savatie şi el a răsunat foarte frumos în întunericul atămîiat din biserică. Ulterior am găsit pe wikipedia că eu mi-am schimbat numele din motive filoruseşti, ceea ce este o aiureală, de vreme ce Savatie este un nume evreiesc şi nu există nici măcar un singur rus din două sute de milioane pe care să-l cheme Savatie în acte. Cine scrie aceste biografii romanţate ale mele, nu ştiu. Dar ar fi interesant să le aflăm identitatea şi motivele pentru care o fac.

Ai scris „Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă „, tatăl tău a fost ateu. Cum l-ai gasit pe Dumnezeu si de ce ai ales calea calugariei?

Am scris în  acest roman despre felul în care L-am descoperit pe Dumnezeu. Dacă nu o făceam atunci, nu aş mai fi scris niciodată despre asta şi nici nu aş fi simţit nevoia să spun cuiva.

„NU MAI DESCRIU SCENE TRUPEŞTI DE CÂND M-AM CĂLUGĂRIT“

Cum ţi s-a modificat registrul literar şi tematica cărţilor de când  te-ai călugărit?

• Nu mai descriu scene trupeşti. Am văzut că se pot scrie romane tari şi fără asta. Am salvat literatura de fanteziile mele.

Numele unei cărţi de-ale tale este „Diavolul este politic corect“. Ce sentimente păstrezi faţă de Moldova? Crezi că cele două ţari, România şi Moldova, au şanse să se se unească?

La lansarea din Chişinău a romanului Diavolul este politic corect, ambasadorul de atunci al României în Moldova, Marius Lazurcă, a zis despre el că este un roman profetic şi că viitorul apropiat va arăta anume aşa, dacă noi nu vom întreprinde nimic. Moldova se va uni cu România, într-un scenariu fără prea mult entuziasm. Acest lucru se întîmplă acum.

Volumul tau, Între Freud şi Hristos, a fost unul dintre cele mai de succes. Cum ne situăm între Freud li Hristos? În cunoaşterea de tip cartezian, cum putem face loc acelui „Crede si nu cerceta”?

Eu cred şi cercetez.

Ce inseamnă nebunia? Cât de aproape putem fi de Hristos într-un spital de psihiatrie? Posedatii sunt nebuni sau e vorba si de „lucrarea diavolească”, referindu-ne si la subiectul unei carţi şi a unui film, Dupa dealuri?

În orice loc din lume putem fi aproape de Hristos, iar spitalul de psihiatrie nu este o excepţie. Nebunia este o temă foarte amplă şi nu trebuie confundată cu demonizarea. Unii doctori confundă demonizarea cu nebunia aşa cum unii preoţi confundă nebunia cu demonizarea. Pentru a putea stabili cu exactitate cauzele unei afecţiuni este nevoie de multă experienţă şi cunoaştere.

• Totul este cognoscibil şi orice meteahnă poate fi tratată, prin puterea lui Dumnezeu şi iubirea noastră. Atât nebunia, cât şi demonizarea, pot fi tămăduite prin iubire.

În lumea de azi, cosmopolită, cu atâtea tentaţii în social media, ce loc mai ocupa spiritualitatea?  Cum putem descoperi rugaciunea? Cum pot afla ortodoxia postmodernistii? 

Rugăciunea este dincolo de media. Cu cît sîntem mai legaţi în relaţiile lumii acesteia, cu atît mai greu putem stabili o legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, iar media face ca legăturile noastre să se extindă şi să se multiplice într-o măsură aproape nelimitată. Pentru a ne ruga, este nevoie să ieşim din lumea aceasta.

 Care a fost cea mai importantă lecţie de viaţă pe care ai primit-o în parcusul tău?

• Eu cred că încă nu am învăţat lecţia vieţii.

Cât timp mai aloci scrisului în calugărie? De ce te-ai apucat de făcut genţi? Cum arată o zi din viaţa ta la mănăstire?  Ce alte preocupări mai ai? Eu scris când am de scris. Nu aş putea scrie cu program, pentru că sînt un om al inspiraţiei şi al firescului.

• Am făcut genţi ca să pot să-mi cumpăr libertatea. Din banii cîştigaţi pe cărţi şi pe genţi am făcut o biserică şi un loc de retragere.

Printre preocupările mele se mai numără pictura, zidăria, cântatul la chitară, sculptura.

Ce-ţi lipseste cel mai mult din „lume”?

Nimic.

Ce înseamnă Invierea pentru tine?  De ce „a iubi înseamnă a ierta”?

• Pentru mine Învierea înseamnă triumful celor smeriţi, lumina adevărului care străluceşte tuturor. Ziua în care ne vom înţelege fără cuvinte, vorbind în limba bucuriei. Hristos, iubitul şi preadulcele, smeritul nostru Domn strălucind în lumina iubirii Sale în care vom putea privi şi umbla, încredinţîndu-ne că totul a fost adevărat. Iubirea nesfîrşită, cununa iertării şi biruinţa blîndeţii, strălucirea mucenicilor, lauda ierarhilor, bucuria preoţilor, slava celor milostivi. Îmi doresc ca toţi să ajungem să o vedem.

De aceea îi iert pe toţi, pentru Înviere, şi îi rog ca şi ei să mă ierte pe mine, ca împreună să ajungem la Hristos, la această bucurie nesfîrşită, singura pentru care merită să trăim şi să murim. Restul nu contează. Hristos a înviat!

DECALOGUL LUI BAŞTOVOI

1. Să nu uiţi că trebuie să mori.

 2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti.

 3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar.

 4. Să nu crezi răul despre cineva.

 5. Să nu te crezi pierdut.

 6. Să nu te crezi sfânt.

 7. Să nu te pui chezaş.

 8. Să nu te răzbuni de două ori.

 9. Să nu învingi cu orice preţ.

 10. Să nu râzi de ruşinea nimănui.

PREMIAT ŞI ÎN MOLDOVA, ŞI ÎN ROMÂNIA

Numele: Savatie Baştovoi

Data şi locul naşterii:
4 august 1976, Chişinău

Studiile şi cariera:

A studiat la Facultatea de Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara. E pasionat de pictură, teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău.

În 2002, a fost hirotonit ieromonah.

Printre volumele sale se numără: „Idol sau icoană?“ (2000), „Între Freud şi Hristos“, „În căutarea aproapelui pierdut“ (2002), „Curaj şi libertate în Ortodoxie“ (2002), „Dragostea care ne sminteşte“ (2003), „Ortodoxia pentru postmodernişti“,  „A iubi înseamnă a ierta“ (2006), „Diavolul este politic corect“ (2010).

lA fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul Salonului Naţional de Carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul“ şi „Convorbiri literare“ din România.

Locuieşte în:  Mănăstirea Oricova, Călăraşi (Republica Moldova).

Sursa: www.m.adevarul.ro