DESPRE PATIMA INVIDIEI şi simţul de a ne privi în oglinda sufletului

 „Adesea, culmea dreptăţii este culmea răutăţii…

Nu-ţi ascunde faţa ta, fii totdeauna ceea ce eşti”

Proverb latin

Păcatul sau urâciunea invidiei a existat din cele mai vechi timpuri, ca să nu zicem dintotdeauna, după căderea omului din harul dumnezeiesc, din ascultarea față de Creatorul său…

În Noul Testament invidia caracterizează pe farisei [partid politic-religios din sânul poporului evreu, care ţineau cu cea mai mare stricteţe toate prescripţiile legii mozaice]. Mântuitorul Hristos îi ceartă şi îi numeşte făţarnici şi le arată că ei împlinesc Legea în chip formal şi că nu sunt adevăraţi împlinitori ai Legii şi ai Cuvântului dumnezeiesc.

Invidia fariseilor pe lângă arhiereii, cărturarii și căpeteniile iudeilor ajunge până într-acolo, că depun mărturie împotriva lui Iisus, zicând că este răzvrătitor în popor şi pentru aceasta trebuie să moară răstignit pe Cruce. Deci această patimă întunecă mintea omului și de aceea fariseii fiind întunecaţi şi învârtoşaţi au săvârşit cea mai cumplită fărădelege dintre fărădelegile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu. Şi dacă ar fi putut să fie vreo fărădelege mai cruntă decât aceasta, ar fi purces la ea fără să se cutremure.

Invidia reuşeşte de multe ori să intre în sufletul omului şi să-l stăpânească, fără ca el să-şi dea seama, pentru că această patimă devine îndreptarul lucrării lui, intrându-i în caracter. Ea este un izvor de păcate, în primul rând pentru că dă naştere mândriei, prin faptul că ne credem mai buni ca alţii şi nu suntem ceea ce vrem să părem. În al doilea rând invidia ne îndeamnă la judecarea aproapelui, uitând de cuvintele Mântuitorului care zice: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea sa scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei, 7, 5).

Această stare de a căuta mai mult la ceea ce face altul din apropierea și depărtarea noastră este jalnica privelişte a pustiirii duhovnicești, a grozăviilor morale săvârşite de omul căzut și iubitor de sine.

Sfinţii Părinţi, dascălii Bisericii Ortodoxe, care în lumina lui Hristos, în lumina Sfântului Duh au privit în adâncul inimii omeneşti şi au cercetat în acest adânc felul de a lucra al fiecărei patimi, numesc invidia „soră a slavei deşarte” – „patimă cu multe chipuri” și cu „anevoie de priceput”. În chip obișnuit a răbda invidia celor din jur – înseamnă a fi un viteaz al lui Dumnezeu, a dispune de curaj și bărbăție duhovnicească. Și de aceea câți rabdă dispoziția invidioasă a fratelui lor, aceștia vor primi cununa de mucenici.

Din invidie L-au predat pe Hristos lui Pilat contemporanii Lui. Evanghelistul Matei mentioneaza despre Pilat: „Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei, 27, 18). Și pentru ce îl invidiau? Pentru că făcea minuni și ajuta în diferite feluri pe oameni. Ceea ce era bucurie și mântuire pentru ceilalți, pentru invidioși era tristețe și mâhnire. Și a ajuns invidia sa fie cea mai mare crimă din istoria omenirii – să-L omoare pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Întotdeauna invidia este o crimă. Rădăcina crimei este invidia și crima este fructul invidiei. Sfantul Ierarh Grigorie Palama scrie despre invidie: „…invidia este uciderea… celei dintâi vărsări de sânge și apoi a uciderii de Dumnezeu”.

Invidia la început nici nu tulbură liniştea omului, ci dimpotrivă, îl linguşeşte pe omul căzut să se privească cu încuviinţare şi mulţumire, să se admire pe sine însuşi. „…Nu sunt ca ceilalţi oameni…” (Luca, 18, 11), aducându-i o prefăcută desfătare, de parcă n-ar strica nici o virtute, dar îi răpeşte hoțește aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita Lui slavă, de desăvârșita Lui sfinţenie, înaintea căreia însuşi cerul este necurat: „Dacă Dumnezeu nu are încredere în sfinţii Săi şi dacă cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi” (Iov, 15, 15). Mai târziu însă, invidia risipește orice liniște și pace în suflet, încât omul își pierde cu totul până și gândirea logică, nemavorbind de dreapta judecată și smerita cugetare.

Cu toţi suntem supuşi, mai mult sau mai puţin, acestei boli sufleteşti a invidiei, cu toţii ne străduim să părem oamenilor mai buni decât suntem de fapt, şi mulţi dintre noi arată o mască de cucernicie fără să aibă cucernicia în suflet. Dar „Ia aminte, – zice Cuviosul Ioan Scărarul, – „ca aflându-te între fraţii tăi să nu te arăţi nicidecum mai drept în vreo privinţă decât ei. Făcând altfel, două rele vei săvârşi: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie îţi vei da negreşit temei de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, fără să dai în vileag asta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt”.

Înșelarea cea mai gravă a omului invidios este că el nici nu observă starea mizeră în care ajunge, transformându-se într-un nimeni fără nimic. Astăzi oamenii dorind să se „afirme” și să se „realizeze” calcă în picioare orice demnitate, omenie și dreptate, alergând după o „un loc mai bun”. Să privim cu ochii deschiși omul în adevărata lui ipostază de astăzi – de la necunoscutul de pe stradă până la prietenul de maximă încredere – toți din toate domeniile absolut, și monahi și mireni, bârfesc că sunt nemulțumiți de ceva: de sărăcie, de mersul nereușit al lucrurilor și al evenimentelor, de nedreptatea de la orice pas, de legile statului…, etc. Dar tocmai în context de nemulțumire crește și invidia și tot mai puțin oameni abia de mai reușesc a se privi în oglinda sufletului lor ca să vadă că Dumnezeu are tot mai puţin loc între noi… Cine astăzi mai înţelege că totuşi lumea mai bună nu se construieşte pe fățărnicie și lingușire, ci pe iubire și pe invidie sfântă. De ce zic invidie sfântă? Pentru că există în viața duhovnicească invidia nepăcătoasă, adică dorința arzătoare de a ajunge la „vârsta bărbatului desăvârșit” la sfințenia plăcuților lui Dumnezeu. Sinții au fost acei care au înțeles pe deplin, că omului i s-a oferit totul, dar a fost preîntâmpinat asupra unui singur lucru: să nu săvârşească ceva ce s-ar putea întoarce împotriva lui – aceasta e adevărata libertate.

Când mintea omenească va fi luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei lui Dumnezeu şi se va pogorî de acolo ca să se vadă pe sine însăşi, ea nu va mai vedea măreţia omenirii.

Idealul și standartul unui creștin orthodox este sfinţenia vieţii, păstrând harul dumnezeiesc care te unește în adevăr și armonie cu Dumnezeu. „Măsura geniului nu este filosoful, ci Sfântul”. În aceste zile de neliniște și nemulțumire cred că cel mai important ar fi să cerem de la Dumnezeu… dreptul la sfinţenie, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „…Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov, 1, 22).

Astăzi mulți se avântă să schimbe lucrurile spre mai bine, dar nu văd să înceapă schimbarea de la propria viață. Unii chiar își atribuie  postura de „apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei”, având mâini nu prea curate, pornind împotriva diavolului cu arme diavolești, adică luptă împotriva celui de care înșiși sunt stăpâniți… Omule, „aperi și mărturisești” Adevărul? Cu ce? Careți este virtutea? Asupra cărei patimi ai ieșit mai întâi biruitor? Care-ți este starea de curăție, iluminare și îndumnezeire?

Invidia ne îndeamnă să judecăm şi să urâm pe oricine, dar numai nu pe noi înşine… Oare n-ar trebui să simţim necesitatea urgentă de a ne privi puţin în oglinda propriului suflet?

Prot. Sergiu Curnic, material adaptat după „…Invidia este o patimă îngrozitoare de care pot suferi chiar şi oamenii desăvârşiţi…” (Arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped. Omilie în Vinerea Mare, Sfântul Munte Athos, 3 mai, 2013).