Micul meu hoţ…

Ţi s-a întâmplat vreodată că într-o seară, în timp ce-i pregăteai ghiozdanul copilului pentru grădiniţă sau pentru şcoală, să descoperi în el un obiect (jucărie sau rechizite) care să nu aparţină micuţului tău? În acel moment, primul gând care îţi vine este că obiectul a fost împrumutat de la un coleg, sau, mai rău, a fost furat.

„Împrumutul” fără a cere voie

Pentru a şti cum să procedezi în astfel de cazuri, trebuie să ţii cont mai ales de vârsta copilului.
Dacă ai un copil până în 6 ani, nu trebuie să-ţi faci griji foarte mari, deoarece preşcolarii nu fac încă diferenţa între “al meu” şi “al altuia”. Copilul este la vârsta la care îşi doreşte tot ce vede şi vrea să aibă tot ceea ce îl atrage. Dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm lucrurile aşa, motivând că “este prea mic şi nu ştie”. Dimpotrivă, este nevoie să-i explicăm prichindelului că obiectul respectiv trebuie înapoiat celui de la care l-a luat şi chiar să-l îndemnăm pe el să facă lucrul acesta. Dacă are peste 3 ani, îl putem învăţa să-şi ceară iertare persoanei păgubite.
Acest moment este un bun prilej să stai de vorba cu micuţul tău, dacă n-ai făcut-o până acum, despre ce înseamnă “a împrumuta” ceva (cerând voie şi înapoind obiectul împrumutat) sau “a fura” (provocându-i o mare durere celui care nu-şi mai găseşte maşinuţa preferată, de exemplu).
Niciodată să nu recurgi la pedeapsă fizică sau la ameninţări pentru a-l intimida pe copil, pentru că este posibil ca, în loc să înceteze acest comportament urât, să fie tentat să continue să fure. Este ştiut că la vârsta preşcolară, dacă îi spunem unui copil “Nu face asta…”, el sigur aşa va face.

Motivul din spatele acţiunilor

La un copil cu vârsta peste 6 ani, încep să se contureze noţiunile de bine-rău, al meu-al tău, şi poate să facă deosebirea între “a şterpeli” cu bună ştiinţă sau a cere voie pentru a lua un obiect care nu-i aparţine.
Dacă există episoade repetate de furt, iar copilul nu vrea să dea nicio explicaţie, sau, mai rău, nu vrea să înapoieze obiectele, atunci părinţii trebuie să găsească motivul adevărat al acţiunilor copilului. Acesta poate fi faptul că se simte neglijat şi vrea să atragă atenţia asupra lui (de exemplu, atunci când este gelos pe apariţia unui frăţior în familie), sau vrea să se răzbune pe doamna învăţătoare pentru că l-a certat în faţa clasei, sau fură de la un copil care este tot timpul lăudat şi apreciat de cei din jur. La copiii mai mari, peste 9 ani, furtul poate să apară şi atunci când există conflicte în familie, sau părinţii s-au despărţit, ori în cazul în care un grup de prieteni nu-l acceptă în rândul lor.

Dorinţă de a impresiona

La o vârstă mai mare, peste 10-11 ani, apare furtul de bani, explicabil adesea prin dorinţa de a se impune în faţa colegilor, de a demonstra că îşi poate permite orice şi părinţii nu-i refuză nimic. Copilul este complexat de faptul că nu este băgat în seamă de anturaj şi găseşte astfel modalitatea de a impresiona în diverse feluri: le face cinste colegilor sau îşi cumpără diverse obiecte pe care ceilalţi şi le doresc, dar nu şi le pot permite.
Dincolo de aceste motivaţii, cel mai important este să rezolvi conflictul interior al copilului şi să adopţi atitudinea potrivită. Nu reacţiona exagerat şi nu trece la măsuri extreme, ci încearcă să ajungi la o soluţie prin dialog. Roagă-l să se pună în locul celui de la care a furat şi să-şi dea seama ce ar simţi dacă lui i-ar dispărea jucăria preferată sau stiloul cel nou. Arată-ţi dezaprobarea faţă de acest obicei şi învaţă-ţi copilul să preţuiască ceea ce are.
Dacă totuşi copilul nu pare convins de ceea ce-i spui, ajută-l să se redescopere ca persoană unică şi valoroasă: “Poţi să demonstrezi celorlalţi că eşti deosebit fiind tu însuţi, cu toate calităţile pe care le ai: pictezi foarte frumos, sau cânţi la chitară, cunoşti o limbă străină etc.” De asemenea, îi poţi propune să-şi cheme colegii la el acasă, pentru a le arăta expoziţia de dinozauri în miniatură sau colecţia impresionantă de maşinuţe. Astfel, copilul va înţelege că există şi alte căi prin care poate câştiga admiraţia celorlalţi, integrându-se într-un grup aşa cum este el cu adevărat, fără a minţi.

Diferenţa între dorinţă şi nevoie

Chiar dacă în zilele noastre copiii sunt “bombardaţi” cu foarte multe tentaţii, noi, părinţii, trebuie să-i învăţam să-şi controleze impulsurile şi să aleagă obiectul necesar, din multitudinea de oferte inutile.
Este bine să-i ajutăm să discearnă între dorinţă şi nevoie încă de mici, oferindu-le sume simbolice şi explicându-le că, dacă îşi cumpără o maşinuţă, nu îşi mai pot lua şi prăjitură.
Să nu uităm să-i încurajăm pentru alegerile pe care le fac ori de câte ori s-au purtat bine!