Cum să ne izbăvim de duhul lumesc?

Cum să ne izbăvim de duhul lumesc?

“În lume necazuri veți avea – ne spune Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Însă numai în corabia mântuirii, care este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, cu ajutorul harului dumnezeiesc și al faptelor bune creștine, putem trece neîntinați pe marea duhului lumesc plină de răutățile păcatelor.

Tot ceea ce trebuie să ne preocupe este curățirea și sfințirea noastră și unirea cu Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să ne lăsăm în Voia lui Dumnezeu. Pentru că apropierea noastră de Dumnezeu se face pe măsura lepădării noastre de sine, de lume (duhul lumesc) și de diavoli.

Să nu ne fie frică că vom pierde ceva din cele lumești.

Dreptul Iov spune: “Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21). Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: “Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot așa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară” (1 Timotei 6,7).

Dacă renunțăm la cele lumești, ne vom apropia mai mult de cele dumnezeiești, iar Dumnezeu va avea grijă de cele necesare mântuirii noastre. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția că: “nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (1 Corinteni 2,12).

“Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Așadar, dați cele ce sunt ale cezarului, cezarului, și cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20,25). Problema care se pune în vremea noastră este să facem cele lumești la vremea lor și cele dumnezeiești la vremea lor. Astăzi însă oamenii se năpustesc numai asupra celor lumești, iar cele dumnezeiești sunt lăsate deoparte. Cele dumnezeiești nu numai că nu sunt la loc de cinste, așa cum s-ar cuveni, ci sunt lăsate cu totul în uitare.

Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenționate, pomenirea lor se întunecă în conștiință, apoi devin tulburi și conținutul și temeiul lor. De aici iau naștere slăbiciunea convingerilor și șubrezirea credinței, iar apoi înstrăinarea de ea și clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învățăturilor mincinoase.

Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare de cele dumnezeiești și tot această cale o străbate și societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerințele lui Dumnezeu. Atunci cele dumnezeiești trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea față de cerințele lui Dumnezeu – în plan intelectual, moral și estetic – și secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracții, iar apoi în educație și în toate instituțiile.

În ziua de azi, despre cele dumnezeiești nu gândește, nu vorbește, nu scrie nimeni și nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în acțiunile lor. Mai trebuie atunci să ne minunăm că învățăturile potrivnice credinței ortodoxe sunt primite în societate și că societatea înclină către o necredință generală?” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit., p. 230).

Credincioșii nu trebuie să se conformeze lumii, ne spune Sfântul Apostol Pavel: “Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12,2).

Atunci când creștinul începe să iubească frumusețea duhovnicească, sufletul său se curățește și se îndumnezeiește. Înainte de toate trebuie să i se acorde importanță frumuseții duhovnicești și nu frumuseții lumești, pentru că Dumnezeu a zis: “… ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8,36; Luca 9,25).

Dacă creștinul, și în special monahul, și-ar vedea necurăția sufletului, nu s-ar mai îngriji de frumusețile exterioare și de cele materiale decât strictul necesar viețuirii.

Dumnezeu cere inima omului: “Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pildele 23,26). Numai cel ce se dăruiește lui Hristos nu-și irosește inima în lucruri deșarte și numai în Iisus Hristos se poate afla legătura cea bogată a dragostei dumnezeiești. Deci trebuie să avem grijă ca frumusețile lumești să nu ne răpească inima și să ne folosim de ele atâta cât ne este necesar viețuirii noastre pământești. Pentru că dacă dorim să folosim un lucru lumesc, înseamnă că dăm o parte din inima noastră acelui lucru.

Inima creștinului, înainte de a se curăți, are dorințe lumești și păcătoase și se bucură de ele. Când inima se curățește, se mâhnește și se dezgustă de bucuriile lumești și începe să guste din bucuriile duhovnicești.

Când creștinul se va scârbi de dorințele și poftele lumești, atunci începe să se curețe inima sa.

Dar, din păcate, noi nu vrem să mâhnim pe omul cel vechi și să ne facem următori lui Hristos. Chiar dacă se mâhnește inima noastră, trebuie să tăiem prin nevoință și înfrânare orice dorință lumească. Pentru că, dacă ascultăm de dorințele lumești ale inimii noastre, vom simți la început o bucurie lumească și apoi o neliniște lumească.

Iar dacă n-o ascultăm, inima noastră se va mâhni pentru că nu am făcut din cele lumești care o odihnesc, dar va veni darul dumnezeiesc asupra noastră.

Pentru ca să dobândim darul dumnezeiesc trebuie să tăiem toate dorințele inimii, chiar și pe cele bune. În acest fel omul se smerește și va veni asupra sa darul dumnezeiesc. Pentru că atunci când inima este strâmtorată (neliniștită) lumește, atunci se va bucura duhovnicește.

Deci fiecare creștin să se străduiască să evite mângâierea lumească și să aibă lucrare lăuntrică, pentru ca în acest fel să dobândească mângâierea dumnezeiască.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune: “Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; Pentru că tot ceea ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2,15-17).

Astăzi lipsește foarte mult de la oameni sfânta simplitate care odihnește sufletul. Dacă vom lepăda duhul lumesc și vom acționa cu simplitate duhovnicească, adică să nu ne preocupe de cum ne vor vedea sau ce vor spune ceilalți oameni despre noi, ne vom putea îndrudi cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi.

Dacă cei lumești caută ca să curățe numai exteriorul, cei duhovnicești caută înlăuntrul lor și nu-i interesează ce spune lumea despre ei, pentru că Hristos locuiește în inima lor. Din această cauză, la oamenii duhovnicești fericirea lumească este nefericire duhovnicească.

Cu cât vom acționa cu simplitate, mai ales într-o viață de obște (mănăstire), cu atâta ne vom curăța mai ușor de păcate.

“Din păcate, duhul lumesc a intrat și în multe mănăstiri, pentru că unii părinți canalizează monahismul pe făgașul lumesc și nu mai povățuiesc pe ucenici în duhul patristic al harului. Nu vor să trăiască patristic, ci caută să niveleze înălțimile duhovnicești în numele ascultării, al tăierii voii și să-și facă voile lor lumești care le convin. De aceea nu sporesc duhovnicește pentru că au închinoviat cu ei ispita-duhul lumesc” (Paisie Aghioritul, Cuvios, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Chilia Buna Vestire – Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 67).

Însă cel mai grav lucru este că unii consideră acest duh lumesc drept sporire duhovnicească. În loc să-l simtă ca o cădere și să se curățească pentru a primi Duhul Sfânt, Cel care ne veselește, ne sfințește și ne întărește sufletele noastre.

Monahul care gândește lumește și-a greșit drumul. Deși a început pentru Hristos, de acum sufletul său merge spre lume. Și evoluția lumească, atunci când se consideră progres, duce la descompunerea duhovnicească a monahismului.

Iar când duhul lumesc intră în mănăstiri cu tot confortul și facilitățile sale (hoteluri, case, mobilă, radio, televizor, internet, telefon, mașini, utilaje, unelte etc.) se pierde râvna duhovnicească.

Astăzi, cel mai important lucru pentru monahi și pentru creștini este ca să nu se lase modelați de duhul lumesc. Pentru că duhul lumesc este boală. Și după cum căutăm ca să evităm o boală, tot așa și cugetarea lumească s-o evităm.

Străduiți-vă ca să îndepărtați duhul lumesc, care, atunci când intră în monahism, mâhnește pe Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfințiții slujitori ai Bisericii Ortodoxe trebuie să lucreze cu ajutorul harului dumnezeiesc, ca să scoată duhul lumesc din creștini și să nu-i permită intrarea în Biserică și monahism.

“Să ne întristăm de duhul progresului lumesc, ca să progresăm duhovnicește, să ne însănătoșim duhovnicește și să ne bucurăm, îngerește. Trăiți duhovnicește, nu uitați pe Hristos, ca să-și aducă aminte și El de voi” (Paisie Aghioritul, Cuvios, op. cit., p. 72).

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nu vă amăgiți. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; dar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera vița veșnică; să nu încetăm în a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi…” (Galateni 6,7-10).

Părintele Ioan de la Rarău, DUHUL LUMESC, EDITURA PANAGHIA, 2008, pp. 108-114

.