Sfântul Ignatie Briancianinov – despre confruntarea patimilor

 […] “Nu te tulbura, nu cădea în nedumerire”, a zis un oarecare Sfânt Părinte, “atunci când vezi în tine lucrarea vreunei patimi. Atunci când se răscoală patima, nevoiește-te împotriva ei, străduiește-te să o înfrânezi și dezrădăcinezi prin smerenie și rugăciune”. Tulburarea și nedumerirea care apar în om atunci când se descoperă în el lucrarea vreunei patimi e mărturia faptului că acel om nu s-a cunoscut pe sine. […]

Potrivit cu însușirile sufletului și trupului, potrivit cu înrâurirea împrejurărilor, într-un om lucrează și în­florește cu deosebită putere o patimă, într-altul alta; în cineva se poate vedea o deosebită înclinare spre iubirea de argint, în altcineva, aplecare spre îmbuibare; unul se lasă tras de pofta trupească, altul de setea cinstirilor deșarte. Cel ce nu are aplecare spre o anume patimă nu trebuie sa creadă că nu este în el acea patimă, nu s-a ivit prilejul ca ea să iasă la iveală. Trebuie sa fim gata mereu a ne împotrivi tuturor patimilor. Cu precădere trebuie sa priveghem împotriva patimii care precumpănește, care apare mai des ca cele­lalte patimi, care ne tulbura cel mai mult.[…]

În nevoința duhovnicească trebuie sa ne înarmăm în primul rând împotriva patimilor începatoare: urmările lor vor pieri de la sine. Cel ce s-a lepădat de plăcerile trupești, de slava omenească, de iubirea de agonisită, de viața împraștiată, nu va cădea pradă mâniei și întristării, nu-i vor sminti nici trufia, nici pizma; el va umbla făra împiedicare în calea poruncilor lui Dumnezeu către mântuire, către cuprinzătoarea cunoștință de Dumnezeu, la care pot ajunge doar cei curați cu inima.
Căpetenia tuturor patimilor e necredința. Ea deschide intrare în suflet și iubirii de argint, și iubirii de slavă, și poftelor spurcate, și mâniei, și întristării, și plinirii relelor, care e deznădejdea. Căpetenia și ușa tuturor adevăratelor fapte bune creștinești e credința. Patimile viază în chip tainic în oamenii care duc viața împrăștiată, fară trezvie; în cea mai mare parte ele sunt satisfăcute de către ei, în cea mai mare parte nu sunt băgate în seamă de către ei, în cea mai mare parte sunt dezvinovățite, adeseori sunt socotite virtuți din cele mai curate și mai înalte.

Doar creștinul adevărat, care ia aminte la sine în chip statornic, care cugetă întru legea Domnului ziua și noaptea, care se străduiește să plinească cu toată râvna poruncile evanghelice, își poate vedea patimile. Cu cât se curățește și sporește mai mult, cu atât se descoperă mai mult patimile înaintea lui. În cele din urmă înaintea ochilor minții vindecate de Evanghelie se descoperă prăpastia cumplită a căderii omenești. Creștinul vede în sine căderea omenirii, fiindcă vede patimile sale. Patimile sunt semnul bolii aducătoare de moarte a păcatului, de care este molipsită întreaga omenire. La ce îl aduce pe creștin vederea patimilor sale, a căderilor sale? Îl aduce la plânsul pentru sine, plâns amar și nemângâiat. Nici o bucurie pământească nu poate să oprească, să curme acest plâns. Numai harul Dumnezeiesc îl curmă câteodată, dând inimii plângătoare și sfâșiate nădejdea mântuirii, alinarea duhovnicească și desfătarea cerească ce izvorăsc din pacea lui Hristos. La ce îl aduce pe creștin lucrarea ce se descoperă în el a patimilor? Ea îl scoală la lupta crâncenă împotriva acestora. Nevoitorul lui Hristos își întețește rugăciunile, postirea, privegherile; plecarile genunchilor și, aratând în chip înțelegător necazurile sale lui Dumnezeu, se roagă cu negrăită străpungere și durere a inimii să fie miluit. Iar eu, grăiește Dumnezeiescul David, când mă necăjeau aceia, m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu, și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce. Plângând și tânguindu-mă, așa m-am smerit (Ps. 34, 12-13). Prin ce se descoperă patimile? Prin gânduri, prin închipuiri și simțiri păcătoase. Gândurile și închipuirile se arată minții fără de veste, uneori se furișează spre ea hoțește; în chip asemănător răsar și simțirile din inimă și trup. Gândurile, închipuirile și simțirile păcătoase îl trag pe om la săvârșirea păcatului cu fapta sau, cel puțin, la îndulcirea cu gânduri, închipuiri și simțiri păcătoase, la robirea de către ele, la săvârșirea păcatului cu închipuirea și cu simțirea. Nevoitorul lui Hristos trebuie să lepede nu numai săvârșirea păcatului cu fapta, ci și săvârșirea lui cu în­chipuirea și cu simțirea. Orice patimă prinde putere în urma îndulcirii de ea, a împlinirii pretențiilor și cere­rilor ei nelegiuite prin mișcările tainice ale sufletului. Patima împlinită cu fapta ori sădită în suflet prin în­delungă învoire la ea și hranire a ei primește stăpânire asupra omului. Este nevoie de mult timp, de nevoință până la sânge, de o deosebită milă lui Dumnezeu, de un deosebit ajutor al Lui, pentru a arunca jugul patimii primite de bună voie, ce a primit stăpânire asupra omului fie în urma căderii omului în păcat de moarte, fie în urma îndulcirii nelegiuite, de bună voie, cu păcatul în cămara cea de taină a inimii sfințite lui Hristos. Nu este cu puțință ca patimile ce trăiesc în om să nu se descopere în gândurile, cuvintele și faptele lui. Aceste manifestări ale patimilor, atunci când sunt însoțite de oarecare încuviințare din partea omului, sunt numite și socotite „căderi” în alergarea adevăratei nevoințe creștine, ce năzuiește spre desăvârșire. Ele se vindecă prin pocăință neîntârziată.[…]

Să nu ne încredem în biruințele noastre asupra patimilor, să nu ne extaziem de aceste biruițe. Patimile, asemenea dracilor care se folosesc de ele, sunt viclene: ele se prefac biruite ca să ne semețim și ca în urma acestei semețiri a noastre să ne biruie ele în chip mai lesnicios și mai hotărâtor. Să ne pregătim a privi biruințele și înfrângerile noastre în același fel: cu bărbăție cu sânge rece, fără patimă.
Te-ai lăsat tras de închipuiri păcătoase, te-ai îndulcit de gânduri păcătoase, ai rostit vre-un cuvânt deșert, nechibzuit, ai mâncat mult sau ai facut vreun alt lucru de acest fel: să nu te tulburi, să nu te împuținezi cu sufletul, să nu adaugi la vătămare altă vătămare. Pocăiește-te fără întârziere înaintea Cunoscătorului inimilor – Dumnezeu, străduiește-te să te îndrepți și să te desăvârșești, încredințează-te că ai neaparată nevoie să iei aminte la tine însuți cu cea mai mare strictețe și, păstrându-ți liniștea sufletească continuă cu neclintire și stăruință calea ta cea duhovnicească.
Mântuirea noastră e Dumnezeul nostru, nu faptele noastre. Prin faptele credinței, adică prin poruncile evanghelice, dovedim adevărul credinței noastre și credincioșia noastră față de Dumnezeu. Nu lua aminte la gândurile smereniei mincinoase, care imediat ce te-ai lăsat amăgit și ai căzut, îți șoptesc că L-ai mâniat fără putință de întoarcere pe Dumnezeul tău, că Dumnezeu și-a întors fața Sa de la tine, te-a părăsit, te-a uitat. Să cunoști de unde vin aceste gânduri după roadele lor, și acestea sunt: trândăvirea, slăbirea în nevoință duhovnicească, adeseori și părăsirea lor pentru totdeauna sau pentru o vreme îndelungată. […]
Este cea mai mare deosebire între a păcătui dinadins, din dragoste de păcat, și a păcatui din neputință, având dorința de a bineplăcea lui Dumnezeu. Este cea mai mare deosebire între a duce viața păcătoasă îndestulându-ți toate poftele, toate patimile, și a te poticni din pricina neputinței, a mărginirii, a molipsirii de boala păcatului, mergând pe calea lui Dumnezeu. […]
„Plinirea poruncilor îl învață pe om neputința lui”, a zis Preacuviosul Simeon. Pe cunoașterea și recu­noașterea neputinței noastre se zidește toată zidirea mântuirii. Ciudat mers al lucrurilor pentru o privire superficială! „Plinirea poruncilor îl învață pe om neputința lui”: însă acestea sunt cuvinte ale experienței. Numai când plinește cu osârdie poruncile Iui Hristos poate omul să vadă mulțimea patimilor sale; numai când pli­nește cu osârdie poruncile lui Hristos poate omul să se încredințeze de neputința desăvârșită a vechiului Adam în privința lucrării noi, de îndreptățire a hotărârii rostite de legea duhovnicească, care spune că această lege poate fi împlinită numai prin îndurările Iui Hristos.[…]

Sărăcia cu duhul, starea de cădere a omenirii, mărturisirea vie a Răscumpărătorului nu sunt cunoscute de fiul veacului acestuia. Acesta lucrează patimilor, vede în sine belșug de vrednicie, vede virtuți, și fie că nu așteaptă nimic în cer, negândindu-se niciodată la acesta, fie că așteaptă acolo o rasplată ce crede el că i se datorează, o așteaptă din pricina adâncii necunoașteri a singurei virtuți care e răsplătită în cer. Această virtute este creștinismul. Robul lui Dumnezeu, plinind poruncile evanghelice, descoperă în sine din ce în ce mai mult patimile, și în vreme ce harul Sfântului Duh naște în el stări duhov­nicești fericite, sărăcia cu duhul, plânsul, blândețea, milostivirea, întreaga înțelepciune, el se socoate pe sine păcătosul păcătoșilor, om care n-a făcut nici un lucru bun, vinovat de păcate nenumărate, vrednic de chinurile veșnice în gheena focului pentru călcarea neîncetată a poruncilor lui Dumnezeu. Sfinții Părinți, văzând în sine rodul duhovnicesc ce odrăslește din lupta cu patimile, nu doreau încetarea acestei lupte; ei doreau să rabde în ea cu vitejie, cu mărime de suflet. Fericiții! Ei nu căutau altă desăvârșire decât desăvârșita smerenie; ei nu căutau să afle nădejdea mântuirii în vreunul din lucrurile lor, ci căutau s-o afle în Hristos. Acolo unde nu este smerenie, acolo nu sunt nici virtuți creștine, iar acolo unde este adevărata smerenie, acolo sunt virtuțile în toată plinătatea lor; acolo e Hristos; acolo patimile și cel ce se folosește de ele, vrajmașul diavol nimic nu va spori asupra slujitorului lui Hristos, și fiul nelegiuirii, păcatul, nu va adauga a-i face lui rău (Ps. 68, 22). Să mergem pe urmele Părinților, și vom ajunge la limanul veșniciei celei fericite. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000 
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim