O tristețe vindecătoare

Triumful Ortodoxiei încheie prima săptămînă de Post. O sărbătoare minunată, care ne amintește că vechii creștini și-au mărturisit credința în cele mai vitregi situații pe care le-a cunoscut istoria vreodată.

Mai cu seama în perioada interzicerii icoanelor. Teostirict Monahul, autorul Paraclisului, de exemplu, a fost pedepsit de Capronim, un împărat bizantin, pentru închinarea la icoane, cu nouă ani de închisoare. Eliberat mai tîrziu de Leon, fiul Capronimului, el se întoarce la mănăstire și, pe ruinele ei, fără nas, fara urechi și fără degete, care i-au fost amputate în detenție, scrie Paraclisul. Scrie și reface mănăstirea. Ca și cum ar clădi Ierusalimul din ceruri. Un text liturgic de o frumusețe poetică fascinantă, devenit celebru în literatura creștină.

Sau scurs mii de ani de când cele nouă cântări și minunatele imne ale monahului au fost canonizate și introduse în practica liturgica. Dar izvorul lor de tristețe și suferință vindecătoare nu s-a împuținat cu nimc. Nici cu o lacrimă. Dimpotriva numarul de creștini cu suflete rănite care se adapă din lucoarea lui neîmpuținată crește pe zi ce trece. Cererile lor se înmulțesc. De parcă s-ar proteja de efectele unui cu totul alt imn, providențial, aparent depășit, din Paraclis: „Mută să fie gura păgînilor care nu se închină cinstitei tale icoane, cea zugrăvită de Sfîntul Apostol Pavel, aceea ce se cheamă Povățuitoarea.”

L-am spus în Duminica Ortodoxiei și deodată întregul text,dupa mai mulți ani de rugăciune, pe revers, mi s-a revelat într- o alta lumină, diferită, mai puțin tristă. Puțin a lipsit ca să-mi dau seama: era vorba de fapt despre tăriile jertfei, sugerate discret de eul autotului. Ca un nor luminos din care transpar nu doar cântările mântuitoare ale Paraclisului. Dar toate textele liturgice. Așa scriau Sfinții Părinți. Cu jertfă.

Ion Bradu