Smerenia este o trăsătură dumnezeiască a vieții lui Hristos

Smerenia este o trăsătură dumnezeiască a vieții lui Hristos. Dacă Dumnezeu Însuși ni S-a arătat nouă prin smerenie, cum e cu putință ca noi să ne apropiem de El fără smerenie? Smerenia este ca întotdeauna să nu ne facem pe noi centrul vieții, ci pe Dumnezeu și aproapele. Bineînțeles, în primul rând Dumnezeu, dar și aproapele. În Epistola către Filipeni Sfântul Apostol Pavel spune: „Gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos” (Filip. 2, 5).

Gândul este să ne dăm unul altuia aleasă cinstire, să-l cinstim pe aproapele mai mult, adică să ne întrecem în a ne cinsti unul pe altul. Acesta este semnul celor ce sunt renăscuți duhovnicește. Dacă te smerești înaintea cuiva care este renăscut duhovnicește, el se va smeri și mai mult înaintea ta. Avem această pildă în viața Sfintei Maria Egipteanca și a Sfântului Zosima. Au petrecut un răstimp îndelungat ca să se înduplece unul pe altul cine să binecuvânteze primul, pentru că cei doi sfinți, Sfântul Zosima și Sfânta Maria Egipteanca, se întreceau în smerenie.

Așadar, smerenia adevărată este să învățăm să nu ne punem pe noi înșine pe primul loc, ci pe ceilalți, precum Domnul nu S-a gândit la Sine, ci Și-a dat viața pentru noi pentru celălalt, ca preț de răscumpărare din păcat și din moarte. Smerenia harică o au sfinții lui Dumnezeu care au văzut slava Lui și nu se compară pe sineși cu nimic omenesc, ci cu măsura descoperită lor în Iisus Hristos. De aceea, Sfântul Siluan Athonitul spune că smerenia lui Hristos din clipa în care L-a văzut este de nespus.

Smerenia este o știință, trebuie să ne osândim mereu înaintea lui Dumnezeu și neîncetat să ne plecăm înaintea Domnului și a semenilor noștri, pentru că aceasta este calea pe care Domnul ne-a arătat-o spre a ne învrednici de înălțarea la cele de Sus. În epistola către Efeseni spune: „Suindu-Se Domnul la înălțime, robit-a robia și a dat daruri oamenilor” (Ef. 4, 8). Și apoi, cu uimire, Sfântul Pavel exclamă: „Și Cine este Cel ce S-a suit la înălțime și a robit robia, fără numai Cel ce mai întâi S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului și apoi S-a înălțat la cer” (cf. Ef. 4, 9-10). Aceasta este calea pe care Domnul ne-a deschis-o nouă. Este o știință pentru că trebuie să învățăm să ne plecăm întotdeauna, să ne smerim, dacă voim să fim înălțați, precum Însuși ne-a spus (cf. Mat. 23, 12).

Părinții Bisericii spun că cei care sunt înțelepți neîncetat se osândesc pe ei înșiși înaintea lui Dumnezeu, plecându-se lui Dumnezeu, pentru că știu că aceasta este calea prin care îl pot birui pe vrăjmașul și toată ispita ce vine de la el, ca să fie înălțați la vremea cuvenită de Domnul. Această mare știință e rezumată în cuvintele Sfântului Siluan, „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Tot Sfântul Siluan spune: „Și am început să fac precum m-a învățat Domnul și mintea mi s-a curățit, iar Duhul lui Dumnezeu mărturisea în inima mea mântuirea”. Smerenia este și o artă. Este o lucrare care trebuie făcută cu multă trezvie și purtare de grijă. Toate lucrurile lui Dumnezeu sunt o artă. Rugăciunea se cheamă arta artelor. Sfântul Teofan Zăvorâtul a scris o carte pe care a    numit-o „Arta rugăciunii”. Deci, rugăciunea este și o artă. Smerenia este o artă. Și toate lucrările nevoinței prin care dobândim sunt o mare artă, pentru că ele ne învrednicesc să aflăm har la Dumnezeu.

Arhim. Zaharia Zaharou – „Merinde pentru monahi”