„Nu este mai mare nenorocire pentru familie decât păcatul infidelităţii”

Nu este mai mare nenorocire pentru familie decât păcatul infidelităţii unuia dintre soţi. Aceasta este o lovitură cumplită, ca o spărtură în fundul corabiei, care ameninţă cu pieirea tot vasul. Desigur, conştiinţa noastră primeşte sute de avertismente, întrucât căderea nu se săvârşeşte niciodată într-o oră. Căderea exte­rioară este pregătită de căderea lăuntrică de la Dumnezeu şi de la dreptatea Lui, de refuzul de a purta crucea credinţei şi credincioșiei, pe care soţii şi-o iau la cununie.

De altfel, căderile nu sunt de aceeaşi însem­nătate… Una este atunci când soţul, pierzându-şi sub înrâurirea alcoolului nu numai vigilenţa, ci şi cunoştinţa, a păcătuit fără să-şi dea seama. Trezindu-se, conştientizează cu groază ceea ce s-a întâmplat şi se târăşte în genunchi la soţia sa, blestemând ziua şi ceasul când a acceptat propu­nerea tovarăşilor săi de a chefui, de a-şi face de cap departe de casă.

Cu totul altceva este atunci când omul recu­noaşte în forul său interior că sentimentele au slăbit, că şi-a pierdut interesele familiale vitale, că nu mai există comuniune reală cu soţia, şi în­cepe să ofteze după o fericire îndoielnică „în ţa­ră depărtată”, ca fiul risipitor, şi să caute un su­flet care să-l înţeleagă, să-i împărtăşească neca­zul, pe care în cele din urmă îl găseşte şi cu care, în „semn de recunoştinţă”, săvârşeşte păcatul de moarte al preacurviei, împlinind în felul acesta apostazia lăuntrică. Unuia ca acesta îi e mai greu să se pocăiască ‒ iar pocăinţa sinceră şi profundă este singurul mijloc de a reface armonia iniţială, de a intra iarăşi în unirea şi conglăsuirea mântu­itoare pe care se întemeiază căsătoria.

În fine, nici nu voi mai vorbi aici despre al trei­lea caz, când soţul se aruncă cu cinism în braţele unei seducătoare, satisfăcându-şi pofta animali­că şi ridicând viciul la rangul de mod de viaţă. Curvarul îşi rezervă dreptul de a proceda la fel şi în continuare. Această ultimă situaţie presupune realmente deplina distrugere a Tainei Căsătoriei, căci despre ce prezenţă unificatoare a Dumnezeului Celui Viu în inimile omeneşti se poate vorbi atunci când inimile acestea sunt „arendate” pof­tei, desfrâului, senzualităţii?

Al doilea caz este mai dureros, pentru că, re­pet, mai întâi a fost omorât domeniul sufletescu­lui, după care a venit şi rândul căderii trupeşti.

Dacă cel care a înşelat este creştin, el conştienti­zează imediat că se află în stăpânirea unui pă­cat de moarte, în închisoarea necunoştinţei de Dumnezeu. O asemenea greutate, un asemenea chin îi va cuprinde întreaga fiinţă, încât va vedea negru în faţa ochilor… Din imbolduri religioa­se, el se va pocăi, iar odată cu pocăinţa, în sufle­tul lui va învia simţul datoriei, răspunderii faţă de omul iubit cândva, şi conştiinţa îl va trage pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a refacerii unită­ţii cu Ziditorul. Deplinătatea pocăinţei, săvârşită nu doar prin spovedanie, ci şi prin iertarea lui de către jumătatea sa, constă în renaşterea unităţii sufleteşti şi duhovniceşti, pe care le-o poate reda doar Domnul.

Primul dintre cazurile pe care le-am descris este cel mai puţin grav prin urmările sale, şi so­ţia trebuie să aibă destulă minte, înţelepciune, bărbăţie ca să înţeleagă, să-l primească înapoi pe soţ şi să-l ierte… Pentru că nimeni dintre noi nu e asigurat împotriva unei asemenea căderi, cu ori­care dintre noi se poate întâmpla asta. Diavolul e puternic, iar neputinţa omenească e mare.

Protoiereul Artemie Vladimirov, Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, Editura Sophia, București, 2011, pp. 146-148