De la dominare la respect și acceptare în relația de cuplu

De multe ori, deşi la nivel declarativ spunem că îi lăsăm toată libertatea persoanei iubite, ne dorim tare mult ca în anumite situaţii să facă aşa cum vrem noi. Să renunţe la punctele sale de vedere şi să le adopte pe ale noastre, să înceteze să facă activităţile care îi plac, pentru a ne fi alături în cele care ne plac nouă (să nu mai urmărească meciul de fotbal de la TV, ci să meargă cu noi la cumpărături).

Tendinţa aceasta nu este caracteristică doar femeilor. Şi bărbaţii încearcă deseori, mai mult sau mai puţin subtil, să schimbe reacţiile sau preferinţele partenerelor lor (dacă m-ai iubi, nu ţi-ai dori să petreci timp, în fiecare săptămână, cu prietenele tale).
Uneori, linia între armonizarea în cuplu sau în relaţia cu ceilalţi şi tendinţa de a-i controla este destul de fragilă. Cu atât mai mult cu cât controlul se realizează de multe ori sub pretexte bine intenţionate: „vreau să te schimbi pentru binele tău; vreau să fii de acord cu mine pentru că nu îmi place să ne certăm mereu; am obosit să mă contrazic cu tine”.
Oricum ar suna aceste intenţii la nivel declarativ, ele ascund de fapt o neputinţă profundă de a-l accepta pe celălalt aşa cum este, teama de suferinţă, de separare, de abandon. Mult mai uşor ne-ar fi (şi totuşi în mod concret destul de dificil), dacă am reuşi să ne bucurăm de întâlnirea cu celălalt aşa cum este el, dacă am vedea în aspectele de personalitate diferite nişte daruri ale lui Dumnezeu, nişte posibilităţi de a ne îmbogăţi, de a ne descoperi pe noi înşine. Uşor de spus, greu de realizat, în special când este vorba de aşa-zise defecte ale celuilalt: „se enervează uşor şi nu îi face bine, este dezordonat/dezordonată; nu se organizează bine şi tot el/ea are de suferit”. Pentru un motiv sau altul ne rezervăm dreptul de a face ordine în viaţa celuilalt, „de a-l aduce pe drumul cel bun”, de „a-l repara” şi investim mult efort în acest şantier, pe care îl deschidem în viaţa lui/ei. „Trebuie să ai mai multă ambiţie”, „aşa nu se mai poate”, „trebuie să munceşti mai mult”, „trebuie să zâmbeşti mai des”, „trebuie să ieşi mai des” nu fac decât să ne îndepărteze mai mult de celălalt şi, în acelaşi timp, să îl îndepărteze pe el de el însuşi. Şi dacă nu poate? Şi dacă, oricât de bine intenţionat ar fi, oricât de mult ne-ar iubi, nu poate? Atunci apar sentimente de vinovăţie, care pot ascunde de fapt mânia, revolta!! De ce să nu pot fi pur şi simplu aşa cum sunt?! De ce să nu am dreptul de a mă schimba atunci când şi cum vreau eu?!

În spatele unei atitudini nesigure se ascund sentimente de mânie

De multe ori, deşi la nivel declarativ spunem că îi lăsăm toată libertatea persoanei iubite, ne dorim tare mult ca în anumite situaţii să facă aşa cum vrem noi. Să renunţe la punctele sale de vedere şi să le adopte pe ale noastre, să înceteze să facă activităţile care îi plac, pentru a ne fi alături în cele care ne plac nouă (să nu mai urmărească meciul de fotbal de la TV, ci să meargă cu noi la cumpărături).

Tendinţa aceasta nu este caracteristică doar femeilor. Şi bărbaţii încearcă deseori, mai mult sau mai puţin subtil, să schimbe reacţiile sau preferinţele partenerelor lor (dacă m-ai iubi, nu ţi-ai dori să petreci timp, în fiecare săptămână, cu prietenele tale). Uneori, linia între armonizarea în cuplu sau în relaţia cu ceilalţi şi tendinţa de a-i controla este destul de fragilă. Cu atât mai mult cu cât controlul se realizează de multe ori sub pretexte bine intenţionate: „vreau să te schimbi pentru binele tău; vreau să fii de acord cu mine pentru că nu îmi place să ne certăm mereu; am obosit să mă contrazic cu tine”.

Oricum ar suna aceste intenţii la nivel declarativ, ele ascund de fapt o neputinţă profundă de a-l accepta pe celălalt aşa cum este, teama de suferinţă, de separare, de abandon. Mult mai uşor ne-ar fi (şi totuşi în mod concret destul de dificil), dacă am reuşi să ne bucurăm de întâlnirea cu celălalt aşa cum este el, dacă am vedea în aspectele de personalitate diferite nişte daruri ale lui Dumnezeu, nişte posibilităţi de a ne îmbogăţi, de a ne descoperi pe noi înşine. Uşor de spus, greu de realizat, în special când este vorba de aşa-zise defecte ale celuilalt: „se enervează uşor şi nu îi face bine, este dezordonat/dezordonată; nu se organizează bine şi tot el/ea are de suferit”. Pentru un motiv sau altul ne rezervăm dreptul de a face ordine în viaţa celuilalt, „de a-l aduce pe drumul cel bun”, de „a-l repara” şi investim mult efort în acest şantier, pe care îl deschidem în viaţa lui/ei. „Trebuie să ai mai multă ambiţie”, „aşa nu se mai poate”, „trebuie să munceşti mai mult”, „trebuie să zâmbeşti mai des”, „trebuie să ieşi mai des” nu fac decât să ne îndepărteze mai mult de celălalt şi, în acelaşi timp, să îl îndepărteze pe el de el însuşi. Şi dacă nu poate? Şi dacă, oricât de bine intenţionat ar fi, oricât de mult ne-ar iubi, nu poate? Atunci apar sentimente de vinovăţie, care pot ascunde de fapt mânia, revolta!! De ce să nu pot fi pur şi simplu aşa cum sunt?! De ce să nu am dreptul de a mă schimba atunci când şi cum vreau eu?!

În spatele unei atitudini nesigure se ascund sentimente de mânie

Controlul, pentru că, după cum aţi înţeles, despre asta este vorba, ţese o plasă în jurul celuilalt – întocmai cum păianjenul ţese în jurul victimei sale – care ajunge, până la urmă, să îl sufoce. Diferenţa este însă una esenţială: dacă păianjenul îşi sufocă doar victima, controlul este o plasă care ajunge să îl sufoce şi pe cel care încearcă să îl exercite. În modul acesta pot acţiona şi ajutorul excesiv, când ne facem un scop în sine din a-l ajuta, a-l salva, a face lucrurile în locul lui/ei, tratându-l astfel ca pe o persoană neputincioasă. Acesta este însă doar una dintre laturi, întrucât în viaţa de zi cu zi se poate ajunge până la şantaj afectiv, manipulare, ameninţare.

Controlul este din ce în ce mai prezent, în funcţie de gradul de apropiere, de implicare în relaţie, de miza pe care o prezintă relaţia respectivă. Dacă în relaţia cu colegii, gradul de control poate fi mai redus, în relaţia cu prietenii poate creşte, pentru a lua forme extreme în relaţia de cuplu, de familie. Astfel, în familie, se poate ajunge la un tipar relaţional, de tipul dominat – dominator, în care, deşi de cele mai multe ori nu se petrec abuzuri fizice sau sexuale, suferinţa este foarte prezentă. Partenerul dominator încearcă în permanenţă să îşi impună punctul de vedere prin argumente exprimate cu intensitate, care ajung să se transforme în ceartă.

Controlul, în astfel de cazuri, nu se realizează doar asupra acţiunilor, ci şi asupra sentimentelor. Partenerul dominat poate primi o avalanşă obositoare de argumente despre cum anume ar trebui sau nu ar trebui să se simtă în anumite situaţii. Va ajunge astfel să declare anumite sentimente – de exemplu să spună „te iubesc“ – care nu reflectă emoţiile adevărate, doar pentru a evita cearta. În timp, încrederea în sine a partenerilor dominaţi scade, aceştia ajungând să creadă că nu merită să fie iubiţi şi apreciaţi pentru ceea ce sunt. Din acest motiv persoanele ajung să facă eforturi pentru a se conforma criteriilor partenerului despre „cum trebuie să fie, simtă, gândească, să se comporte”, cu preţul însă al pierderii respectului de sine, al conştiinţei propriei persoane şi al acumulării numeroaselor resentimente. Astfel, în spatele unei atitudini nesigure, docile, se ascund sentimente puternice de mânie.

Partenerul dominator are senzaţia că el este controlat

În relaţia de cuplu, această mânie este fie latentă, ascunsă, exprimată prin refuzul de a face anumite lucruri pe care le făcea până la acel moment, fie manifestă, verbalizată în cadrul conflictelor.

De cealaltă parte, partenerul dominator are în mod paradoxal senzaţia că el este controlat, dominat. El apelează la autoîndreptăţire, autojustificare, pentru a-şi susţine argumentele, cerinţele, încrâncenarea şi perseverenţa cu care urmăreşte să îşi convingă partenerul.

Pentru a ieşi din acest cerc vicios care macină personalitatea celui dominat şi hrăneşte în mod bolnav personalitatea dominatorului, este nevoie uneori de ajutor profesionist. Fie că este vorba de consiliere specializată, de terapie de grup, sau de ajutorul unui duhovnic iscusit, partenerul dominat trebuie să ia atitudine calmă, dar fermă şi să refuze să mai fie victimă în relaţie. Mult mai de folos este, în locul mâniei, utilizarea unui ton calm, sigur pe sine, pentru a explica partenerului dominator că lucrurile nu mai pot continua în acelaşi mod, că raporturile dominat-dominator trebuie să înceteze, ca relaţia să se dezvolte sănătos.

sursa: doxologia.ro