Dr. Prof. Neurochirurg Ștefan Mindea: „Cum a lucrat Părintele Iustin Pârvu în viața mea”

Prelegere susținută cu prilejul prezentării cărții „Ο Γερων Ιουστίνος – Ζωή θυσιαζόμενης ἀγάπης” (Părintele Justin – O viață de dragoste jertfelnică, Ed. Athos, 2019, Atena), la Centrul de Studii Patristice, din Marousi Atena, februarie 2020.

Aș vrea să vă urez bun venit și să vă mulțumesc că ați venit, părinților organizatori ai evenimentului și bineînțeles invitaților care și-au făcut timp să asculte cum prezentăm viața unui om cu adevărat unic, Părintele Justin. L-am întâlnit pe Părintele Justin spre sfârșitul vieții sale. În acea vreme, în septembrie 2012, trăiam cu soția și cei 4 copii în California. Eram toți fericiți, sănătoși, aveam o carieră promițătoare în cadrul Universității, o situație materială stabilă și foarte bună, fiind tineri și având o viață perfectă. Aveam în California școala Sf. Ioan Maximovici din San Francisco, unde ne duceam copiii, eram înconjurați de o comunitate ortodoxă minunată, ne bucuram de vizite precum de cea a Pr. Pavlos de la mănăstirea Sf. Patrick care a stat chiar la noi acasă și cu care am călătorit împreună la Părintele Efrem din Arizona.

În aceste circumstanțe, un prieten de-al meu, care era și el neurochirurg, a început trainingul în România, invitându-mă cu el să operez timp de o săptămână. Eu am făcut pregătirea în SUA, părinții mei au plecat din regimul comunist pe când aveam 4 ani și am venit în Statele Unite. Toată practica mea s-a desfășurat în SUA, de aceea mi s-a părut interesant să merg în România să operez acolo, să observ sistemul medical. Nu credeam că această excursie îmi va marca așa de mult viața. Așa că am stat o săptămână în București, operând o mulțime de cazuri complexe, iar pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis ochii. La Stanford și la Chicago unde am practicat înainte, dispuneam de orice echipament medical posibil. Toate condițiile erau posibile pentru a presta servicii medicale de nivel înalt și asta era total diferit de ce se afla în București în 2012. Am fost marcat de mirosul din spital. Totul era vechi și depășit și deși aveai personal și medici binevoitori, pur și simplu nu aveau resursele necesare.

Două cazuri aparte m-au impresionat foarte mult din punct de vedere uman în România. Un băiețel de 11 ani, cu o tumoare căruia chirurgii i-au refuzat operația, pe motiv că șeful secției de operație era în vacanță, iar când s-a întors, l-a trimis pe băiat la altul mai mare în ierarhie. Alt caz, o doamnă de 26 de ani care a fost lovită împreună cu copilul de 2 ani de către un taxi, care a venit paralizată și necesita intervenție urgentă pentru a-și reveni din paralizie. A fost operată câteva zile mai târziu din cauza  echipamentului și aprobării pentru implant. Nu mai e nevoie să spun că a rămas paralizată… Așa că, după o săptămână petrecută în asemenea mediu, mă chinuiau anumite întrebări. Încercam să înțeleg de ce Dumnezeu îngăduie o așa diferență de la o țară la alta, la ceva așa primordial cum sunt serviciile medicale.

Am terminat săptămâna, când fiul duhovnicesc al Părintelui Justin, ieromonahul Justin, m-a invitat la mănăstire să-i fac o vizită Părintelui. Îmi era cunoscut numele, deși nu știam nimic din viața sfinției sale, nu aveam alte detalii și am plecat la mănăstire pentru a primi binecuvântarea sa. Ne-a primit și am văzut o persoană foarte fericită, plăcută, cumsecade și călduroasă. Erau atât de mulți oameni care așteptau să vorbească cu sfinția sa și nu părea deloc deranjat de faptul că Ierom. Justin ne-a introdus direct în chilie. Am vorbit despre lucruri generale și la un moment dat m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns că sunt neurochirurg, iar el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să mă mut în România și să practic neurochirurgia. Ca să fiu politicos, i-am spus: „Bineînțeles! Când mă voi pensiona, mi-ar face plăcere!”. Cred că atât Dumnezeu, cât și Părintele Justin știau că mint. Prin urmare, cred că a simțit că nu sunt în stare de astfel de angajamente. Am încheiat întâlnirea și m-am întors acasă la soție și la familie.

Această relatare nu este despre mine, ci este despre Părintele Justin, despre cum a lucrat sfinția sa în viața mea. Sunt convins că în perioada aceasta s-a rugat mult pentru luminarea mea. Eu și soția am început să citim despre sfinția sa, despre viața sa și despre acea perioadă istorică în care oameni ca Părintele Justin au fost arestați pentru convingerile lor. Ceea ce am descoperit era incredibil. Acești oameni nu erau închiși pentru crime, infracțiuni, ci pentru credința lor în Dumnezeu și pentru dorința lor de a păstra vie credința. Deci nu este nicio diferență față de perioadele antice când creștinii erau persecutați. În mod diabolic, era o armă a guvernului de a elimina sistematic toată elita intelectuală, preoțească, cinul monahicesc și coloana vertebrală a țării. Un aspect care m-a impresionat foarte mult a fost descrierea torturilor aplicate, cât și frecvența acestora. Erau zilnice și de natură psihologică. Preoților din închisoare li se luau fecalele și urină de către gardieni pentru a lua în derâdere Trupul și Sângele Mântuitorului și îi obligau să se „împărtășească” cu ele. Genul acesta de oameni nu aveau interesul să închidă pe cineva, ci să-l distrugă complet.

După ce am citit toate acestea, am realizat că, de fapt, am cunoscut pe cineva care a îndurat aceste suferințe. Înfiriparea acestei relații a căpătat sensuri noi pentru mine. Nu îmi venea să cred că la vârsta de 35 de ani aud pentru prima oară așa ceva. Am menținut legătura, iar de sărbători, eu și cu soția ne-am întors în România, fiind fericiți că l-am cunoscut pe Părintele Justin, acum că am aflat mai multe despre sfinția sa. S-a ivit cumva discuția despre mutarea noastră în România. Soția mea e de asemenea medic anestezist, iar la întrebarea Părintelui Justin, noi am răspuns ce spuneam și în alte dăți, că ar fi frumos așa ceva după pensionare. Eram fascinat de felul cum aborda astfel de discuții. Era o propunere care mă provoca, dar din păcate sfinția sa se adresa unui chirurg care era foarte pragmatic, care nu avea vedere în ansamblu sau duhovnicească, care gândea lumește. I-am zis: „Bine, Părinte, să zicem că am fi de acord. Ce te faci cu atâtea probleme logistice? De exemplu, am locuit de atâția ani în SUA, încât nu știu termenii medicali în limba română. În neurochirurgie, activez într-o specializare numită chirurgie minim invaziva, care necesită echipament aparte și costisitor. Ăsta e un lucru bun, dar cum rămâne cu cumpăratul acestuia?”. Părintele Justin: „Faci și tu credit la bancă, cum face tot omul!”. Am simțit că mor efectiv, pentru că nu obișnuiam să recurg la credite, fiind o persoană care se limita la cât își permite. Nu mai încape vorba să spun că aveam impresia că nu mă înțelege. Terminând discuția, eu și soția am plecat din chilie. Eram curios să aflu și punctul ei de vedere în privința Părintelui Justin. Iar ea mi-a zis că e incredibil acest om, iar eu simțeam acum că doi oameni nu mă înțeleg. Motivul pentru care vă povestesc toate acestea este că în acel moment nu îmi era nimic clar, simțindu-mă ca fiind singurul din încăpere care nu pricepea situația.

Așa că ne-am întors acasă, am reflectat, iar după 2 luni m-a sunat Părintele Justin să mă întrebe când venim în țară. Iar eu i-am răspuns: „Părinte, nici nu știam că am fi căzut de acord cu așa ceva”… Am  vorbit puțin, apoi i-am zis: „Bine, venim!”, iar sfinția sa a întrebat: „Când?”. „Probabil la vară când termină copiii anul școlar”. „A, nu, nu! E prea târziu”. M-am gândit că poate s-ar fi mulțumit cu atât, că am zis da. Totuși l-am întrebat: „Când vreți să venim?”. Iar el mi-a spus foarte sigur că pe 1 aprilie. „Bine!”.

Am stat un pic în mașină, tocmai ce mă întorsesem de la serviciu, am reflectat și i-am zis soției cum că tocmai am decis viitorul amândurora în două minute… Ca să fiu cinstit, noi am vorbit despre aceasta luni întregi. Probabil soția era mai dispusă decât mine, într-un mod matur, duhovnicesc. Nu ne-am gândit doar din punct de vedere financiar. Nu aș fi decis niciodată așa ceva știind că ea nu e de acord. Așadar, din 27 februarie, soția a organizat totul în ceea ce privește containerele și călătoria, le-a mutat peste mări și am sosit în România în data de 4 aprilie. Iată-ne ajunși, încă neînțelegând de ce Părintele Justin insistase așa de mult să ne grăbim, tocmai pentru că urma să plece la Domnul pe 16 iunie.

Cred că dacă lucrurile ar fi decurs prin prisma mea, prin mentalitatea mea, aș fi ratat un moment special, chiar unic de la sfârșitul vieții sale. Sfinția sa se găsea în mari suferințe și dureri, vorbea puțin. Aproape că-l simțeam cum se roagă permanent. Maica Stareță Justina și Ierom. Justin au petrecut cel mai mult timp cu el. Ei vă pot împărtăși mult mai mult din viața Părintelui. Eu, însă, aș vrea să vă împărtășesc impactul sfinției sale în viața mea, în cea a familiei mele, pentru că vom găsi elementele comune dintre greci și români. În special, mă refer la lupta interioară cu propriile nevoi. Ținem mult la ceea ce ne dorim, din punct de vedere egoist. În jurul nostru sunt o mulțime de forțe care lucrează împotriva poporului nostru. Europa încearcă modificarea Greciei prin îngroparea, uitarea istoriei mărețe. Așa se întâmplă și în cazul românilor, tinerii fiind bombardați de consumism. Conducătorii nu au și nu permit valori ortodoxe, iar legile devin din ce în ce mai ostile în privința tradițiilor, a familiei și a valorilor. Părintele Justin și-a dedicat întreaga viață unui concept cheie: spiritul de jertfă pentru cel din fața ta. Asta am învățat și asta încerc să implementez în viața de zi cu zi, datorită rugăciunilor sfinției sale și a intervențiilor în viața mea. Vă mulțumesc!

Am auzit că frecvențele radio au efect asupra creierului. Ce ne puteți spune?

Dr. Ștefan Mindea: Din punctul meu de vedere, este adevărat. Astăzi tratăm mult mai multe tumori la pacienți cu vârsta sub 60 de ani. Am observat la un pacient în vârstă de 4 ani o tumoare specifică vârstelor de 60-70 de ani. Aș vrea să precizez că oricine ia cuvântul în astfel de subiecte este imediat discreditat de intelectuali, de aceea trebuie să abordăm problema științific. Guvernul SUA a luat în considerare radiațiile produse de telefoane, ca fiind cancerigene încă de acum 25 de ani în urmă, din ’95. Așa ceva nu e doar o părere, e un fapt demonstrat. Pe de altă parte, e mai complicat. Vorbim evident de un conflict de interese. Producătorii vor să vândă tehnologia, mai mult sau mai puțin periculoasă, vrând să prezinte produsul ca fiind cât mai sigur posibil. E clar că dacă produsul se vinde bine se consideră a fi și sigur… Statul, națiunea și Ministerul Sănătății trebuie să combată această dorință financiară, dar dispun de un buget foarte limitat.

În aceste condiții, societatea nu poate înțelege nimic. În cele din urmă, la fiecare telefon, dacă verificați în interior, veți găsi avertismente legale care specifică riscul produsului respectiv. Însă majoritatea nici nu citesc aceasta. Ca să vă răspund, sfatul meu, ca cetățean și om normal, este ca oamenii să limiteze pe cât posibil utilizarea lor.

Asta ar fi singura soluție…

Dr. Ștefan Mindea: Da, și noi am avut discuția aceasta în casă deoarece am venit din California, patria mamă a IPhone-ului, fetița mea întrebându-mă de ce eu am un astfel de telefon și de ce ea nu ar avea voie să aibă unul. Am zis că dacă așa se pune problema, prefer să mă lipsesc. Trebuie să fim modele prin exemplul personal. Cred că dacă înțelegem cum lumea funcționează, vedem că practic te obligă să ai telefon pentru a funcționa în ea. Eu, personal, am în mașină un Sparkle (carte electronică) și un telefon simplu.

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 64)

Sursa: https://www.atitudini.com