Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii

Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.

Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neimpovarându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea. Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. La acest om au venit două femei. Prima şi-a mărturisit greşeala şi sufletul ei se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Părinte, sunt păcătoasă ca toată lumea, ştiţi, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti“. Atunci Alexie le-a arătat printr-un exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut păcatul cel greu i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el. Celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir pe câmp, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te poţi dezbăra.

Povestea celor două femei vrea să ne spună că, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem descotorosi de ele. Pe de altă parte, obişnuindu-ne să fim nepăsători în general, vom începe să păcătuim tot mai mult, să ne schilodim şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii: fiecăruia moartea îi suflă în spate. Nimeni nu ştie dacă va reuşi să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar şi peste zece ani acesta poate să nu-şi amintească şi să nu se trezească… Dacă am sta în faţa fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieţii: sau păşesc acum în Viaţa cea Veşnica, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice aş spune, – că, de, cică aş regreta că nu sunt desăvârşit, – cu toţii am privi altfel la lucrurile mari şi marunte din viata noastra.

De altfel, ce înseamnă lucru mare şi lucru mărunt? Uneori măruntul ne tine mai strâns decat orice in captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Aşa e şi cu noi: uneori suntem dispuşi să renunţăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunţa la ceva anume. Şi diavolul ne ţine în frâul sau. S-ar parea că suntem cu tot trupul şi sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privinţă, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea trează, chibzuită şi serioasă asupra stării noastre.

Dacă am examina păcătoşenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferenţa dintre ceea ce am fi putut fi şi ceea ce suntem, nepăsarea noastră faţă de oameni, dacă am conştientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază şi, îngrozindu-ne cu adevărat de ele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă îţi voi spune acum că te iubesc cu toata viaţa Mea şi toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea şi cu învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”.