Egumenul Sebastian (Moroşanu) – ”Epoca e alcătuită nu doar din duhul vremii, ci și din personalități…”

Interviu cu egumenul Sebastian (Moroşanu)

Părinte, tot mai des vedem la televizor reportaje şi dezbateri, care conţin acelaşi mesaj: preoţii din ziua de astăzi nu sunt cei de altădată. Evident, este vorba de preoţii de mir, căci de aceştia oamenii se ciocnesc mai des. Dar dacă e să vorbim de călugări, ce deosebeşte o obşte monahală din epoca actuală de cele de cîndva?

Cele de cîndva au fost şi ele contemporane cuiva, şi au fost şi ele, la rîndul lor, comparate cu precedentele. Toate au trecut prin ispitele caracteristice vremii lor, au cunoscut perioade de înălţare şi de decădere. Ne-am putea compara doar cu o perioadă aparte, însă şi aceea ar trebui delimitată  geografic. Nu e corect să generalizezi toate chinoviile de la Pahomie încoace.

Astfel, cu un secol în urmă monahismul în Rusia era unul, în Grecia – altul, precum altul era şi în părţile noastre. Mai mult ca atît, de la mănăstire la mănăstire, chiar în cadrul aceleeaşi eparhii, viaţa putea fi mult diferită. Părintele Andronic Popovici, de exemplu – ultimul mare cronicar mănăstiresc din Moldova istorică, a vieţuit la mai multe mănăstiri şi schituri, aşezate în apropiere strînsă una de alta, dar nu s-a putut simţi acasă decît la Neamţu, căci urmărea o anumită înălţime duhovnicească şi respectarea a nişte rigori mai stricte.

Apoi, epocile, atît de înflorire, cît şi de decădere, pot dura foate puţin, dar să rămînă în istorie ca fiind cele mai relevante. Exemplul mănăstirii noastre este ilustrativ în acest sens. Aproape un secol mănăstirea a cunoscut o evoluţie continuă. S-au ridicat bisericile, clopotniţa, a crescut obştea, biblioteca, meşteşugurile, fraţii mănăstirii erau tot mai des trimişi la studii, în ţară şi în străinătate. Ca apoi, în doar cîţiva ani, să fie prigonită, desfiinţată, jefuită şi pîngărită. Sau invers, în nici 20 de ani, cuviosul Paisie Velicikovschi a făcut la mănăstirile Secu şi Neamţu ceea ce nu s-a izbutit secole întregi – a redat monahismului rostul şi starea iniţială, a reînviat isihasmul. Către sfîrşitul vieţii pămînteşti a marelui stareţ obştea sa era formată din circa o mie de fraţi, mare parte dintre care apoi au constituit miezul renaşterii monahismului în întreg spaţiul Principatelor Române, dar şi dincolo de hotarele acestora.

Vreau să spun cu astea că epocile constau nu doar din duhul vremii, ci şi din personalităţi sau anti-personalităţi, care le pot marca considerabil. În acest sens, dinamica unei chinovii depinde, în mare măsură, de vieţuitorii ei, de modul în care ştiu să-şi ducă ascultarea de călugăr, depinde de ierarhi, de faptul cum aceştia gestionează lăcaşurile pe care le au în gestiune.

Vreţi să spuneţi că mănăstirile nu sunt prea influenţate de spiritul vremii sau că această influenţă este neglijabilă?

Dacă mănăstirea îşi intră în ritmul său caracteristic  de vieţuire, atunci puţin ce o poate influenţa din afară. Principiile vieţii monahale sunt aceleaşi în toate vremurile – rugăciune, ascultare, ascetism.  În plus, astăzi avem un acces mai mare la scrierile înaintaşilor, la experienţa lor. Putem comunica mai lesne cu obştile monahale din alte regiuni, putem face pelerinaje sau întruniri. Numai să ştim noi să beneficiem de aceste facilităţi, pe care ni le oferă epoca, să le folosim spre mîntuire.

Iar dacă e să vorbim de provocările vremii – ele sunt aceleaşi, îmbrăcate în alte straie, venite poate pe alte căi. Noi monahii, evităm aceleaşi lucruri, luptăm cu aceleaşi patimi de la începuturile tradiției monahicești, cei mai iscusiţi dintre noi le depistează cu uşurinţă, atîta doar că iscusinţa asta se adună multă vreme şi nu toţi au răbdarea necesară.

Retragerea în mănăstire înseamnă, prin definiţie, o evadare din lume, aceasta fiind doar o etapă trecută, depăşită?

Doar în filme. Monahii se dezic de sine, de voinţa firii lor, supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu. Dar noi nu evadăm de nicăieri. Şi nu alcătuim o lume paralelă, de extratereştri. Dacă înţelegeţi prin „lume” tot ceea ce se întîmplă înafara zidurilor mănăstirii, ţin să vă zic că, în linii mari, noi avem obligaţia să comunicăm, să colaborăm strîns cu lumea asta pe cel puţin două planuri. În primul rînd, ca purtători, moştenitori ai unei tradiţii de secole, ce aparţine nu doar nouă, monahilor, ci întregului popor credincios. Noi suntem datori să perpetuăm şi să  redăm această tradiţie măcar pentru faptul că la înălţarea mănăstirilor au participat, umăr la umăr, şi monahii, şi mirenii – care cu banii, care cu osteneala, care cu ascultarea sau cu rugăciunea. Suntem responsabili, cum ar veni, de o investiţie comună, a tot poporul, căruia i se alătură şi zecile de generaţii anterioare ce au apărat şi au păstrat credinţa.

În al doilea rînd, monahii vin tot din această lume, ei nu se nasc în locuri special amenajate. Şi locuiesc o vreme în lume, pînă îi cheamă Dumnezeu la oaste – pe care la 20, pe care la 40, pe care la 60 de ani. Iar aici o ia de la capăt, trece iar prin toate vîrstele, dar cu o altă înţelegere a realităţii, una în care şi Dumnezeu e real, e cel mai real!

Iar pruncia monahului – posluşnicia – are nevoie de o grijă deosebită din partea părinţilor duhovniceşti. Şi este mare nevoie ca cel ce s-a angajat să-l crească să aibă idee de bolile copilăriei, pe care ascultătorul le aduce cu sine din această lume şi din această vreme. Cuviosul Paisie a fost mare nu pentru că a dat vremea îndărăt cu cincisprezece secole şi a făcut o obşte ca la Antonie. El a zidit-o din contemporanii săi, menită să slujească vremii şi oamenilor printre care trăia.

În genere, comparaţia cu vremurile demult apuse poate crea confuzii. Ni se pare că, în alte circumstanţe, am fi fost şi noi mai buni, mai viteji, mai harnici. Dar suntem ceea ce suntem – un sac de păcate. Şi Dumnezeu ne-a rînduit epoca asta nu cu gîndul că, uite, pe aceştia o să-i pierd şi o să-i vîntur, ci pentru a ne mai descoperi nouă înşine cîte ceva despre noi.

În fine, ca să răspund la întrebare: noi nu evadăm, şi nici nu am avea unde. Dumnezeu nu absolvă pe nimeni de datoria de a şti în ce vreme trăieşte. Cum, la o adică, noi nu putem scînci: daţi-ne vremurile lui Teofan Cristea şi vă mutăm şi noi munţii din loc! E adevărat, aceia au fost nişte coloşi, nici ocnaşii nu trăgeau ceea ce primii fraţi ai mănăstirii sufereau de bună voie. Dar şi noi, aşa firavi şi nătîngi, vom încerca, totuşi, să ispărăvim cele trebuincioase. Cu ajutorul Domnului, evident.

Aţi pomenit de Antonie cel Mare şi epoca sa.  Pe atunci comunităţil monahale numărau mii, zeci de mii de oameni, retraşi în chinovii, pustii, schituri, sihăstrii… Ca pondere, monahii aveau un procent mult mai mare decît cel din vremea de astăzi. Şi e logic să deducem că fenomenul monahismului ia amploare într-o lume în care credinţa este pusă pe prim plan  – pe atunci Ortodoxia îşi trăia secolul de aur. Prin urmare, astăzi avem de a face cu o lume dedumnezeită, împuţinată în credinţă, căci cum altfel se explică faptul că, fiind atîtea mănăstiri deschise, nefiind prigoniţi de nimeni, avem în toată ţara atîţia monahi, cîţi odinioară ar fi încăput într-un singur schit?

Lucrurile stau puţin altfel. Un mare teolog rus, Gheorghi Florovski, a remarcat un lucru foarte interesant: monahismul a început atunci, cînd s-a terminat mucenicia. Edictul de la Milano este de o vîrstă cu primele comunităţi monahale. Şi aici, dacă aplicăm logica de care-mi vorbeaţi, reiese că libertatea de exprimare religioasă oferită de acest edict a condiţionat şi înflorirea monahismului. Dar nu este aşa. Pacea  asta a fost dăruită de Constantin cel Mare unor oameni obişnuiţi cu lupta, cu sacrificiul, care-şi vedeau în mucenicie rostul vieţii. Şi, întrucît nu-şi mai puteau da viaţa, la propriu, pentru Hristos, i-au dedicat-o în întregime, dezicîndu-se de sine. Deci, monahismul se naşte dintr-o stare de război a sufletului şi nu dintr-o prosperitate religioasă generală. La o scară mult mai mică, dar avem, totuşi, şi exemplul nostru aici, în Moldova. Monahismul a izbucnit – că nu găsesc alt cuvînt mai potrivit – la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Şi aici aş vrea să fac o paranteză: există două stări lăuntrice ale omului, de pace şi de război. În ambele poate fi găsit Dumnezeu şi ambele stări îs deopotrivă binecuvîntate, sunt cîntate de proorocul David şi binevestite de apostoli. Şi dacă ne întoarcem cu 20 de ani în urmă, cînd războaiele se încheiau deja – fie de independenţă, de renaştere sau de integritate – starea de război a rămas să domine încă o vreme aerul cu care respiram atunci. Evident, vorbesc nu despre setea de sînge, ci de o stare lăuntrică, sădită în noi de Dumnezeu, o stare în care suntem gata să ne sacrificăm pentru ceea ce credem.

Monahii sunt cei ce nu s-au grăbit să sărbătorească vreo victorie, fie cea a împăratului Constantin, fie cea asupra ateismului sovietic. Noi încă luptăm, căci vatra noastră e în Cer. Astfel, noi suntem mai degrabă în opoziţie cu triumful şi nu un rezultat al acestuia.

Iar dacă e să ne întoarcem la vremea lui Antonie cel Mare – să ştiţi că prea idealizăm societatea de atunci. Eretici, gnostici, păgîni, atei, desfrînaţi, corupţi, laşi, tîlhari şi trădători întîlneai nu mai puţini decît în zilele noastre. Dumnezeu a făcut şi face minuni cu toţi, – şi cu ei, şi cu noi, – El nu are perioade de zgîrcenie. Nu ne rugăm noi oare pentru iertarea păcatelor? Iar pocăinţa nu e un ritual religios, standartizat în molitfelnic. E lupta noastră spre a ne birui păcătoşenia. Cuvîntul luptă e pus aici nu pentru poezie, e o luptă reală, ca la război. E o stare de război continuă. În cartea de rugăciuni cuvîntul „vrăjmaş” e folosit nu de mai puţine ori decît cuvîntul „pace”. Iar noi, dacă tot ne-am apucat să descriem epoca actuală, am scos din circuit cuvîntul „vrăjmaş”, posibil că îl vom interzice chiar. Şi nu vom mai avea altă generaţie de luptători, din care nasc apoi călugării.

Dar, cum vorbeam la început, epoca nu e alcătuită doar din duhul vremii, ci şi din personalităţi. Eu zic personalităţi, căci e un termen neutru, noi înţelegem prin asta mari agonisitori de Duh Sfînt, alţii – vedete de la televizor.

Părinte, pe monahi de mireni îi deosebesc multe lucruri – portul, modul de viață, viziunile, rigorile, disciplina… Aș vrea să închei cu această întrebare: dacă ar fi de aleasă o deosebire de esență, care ar fi aceasta?

Da, se întîmplă să auzi pe cineva: – da cu ce îs deosebiţi călugării iştea?

Şi le zic şi eu: – omul în lume ce lucrare n-ar avea, atunci când e bolnav sau e obosit, nu-şi mai sfârşeşte munca, şi dacă ar veni la el cineva în vremea ceea, să-i ceară o mână de ajutor, omul nostru se supără foc, cum că el pe a lui lucrare a lăsat-o baltă, nu încă să ajute pe cineva, şi nici nu gândeşte la nevoia aproapelui său.

Şi uite cum procedează monahii. Având aceleaşi pricini, uitând de boală sau osteneală, lăsând rugăciunea pentru sine, se nevoiesc pentru durerea aproapelui şi de cele mai multe ori nici nu cunosc pentru cine străpung cu durere inima lor, neaşteptând plată de la oameni. Şi aşa petrec zi de zi, ce să zic: – călugării iştea îs deosebiţi prin iubirea lor.

Sursa: http://noulneamt.md/